care se adună credincioşii. În faţa altarului stătea imamul, un zăplan de turc, cu faţa numai tăieturi şi cute şi cu ochii ca de vultur, hoţomanul. De o parte şi de alta a lui erau doi băieţandri, frumuşei ai ciorilor şi cu turbane albe, aurite, să fi zis că-s prinţişori din basme. Dervişii stăteau în faţa lor, aşezaţi pe podele şi îşi legănau capul, cînd înapoi, cînd înainte, parcă atinşi de streche. În dreapta era unul cu pieptul ca de taur, şi ăsta scotea nişte strigăte de se cutremurau pereţii; eu zic că nici un bivol nu poate să ragă aşa de tare! Ce vorbe îi ieşeau din gură, n-aş putea spune, dar la răstimpuri, ceilalţi dervişi care pînă atunci scoteau un fel de mormăială, ridicau capul şi strigau toţi deodată: „Allah-hu, Allah-hu!”… Imamul le făcea semne, ca să-i întărite şi ei urlau cu sîrguinţă tot mai mare. Cîte unul din credincioşi trecea pe sub parmaclîc, se aşeza în rînd cu ei şi începea să se legene, de parcă l-ar fi lovit boala copiilor; ăsta era semn că Allah începea să-i stăpînească, fiindcă, vedeţi voi, acu’ nu-şi mai dădeau seama ce se întîmplă cu dînşii, şi scoteau răgete tot mai cumplite. Vouă poate nu v-o veni a crede, dacă şi mie unul acum mi se pare că am visat, dar socotesc că o cireadă de o mie de vite, speriate de foc, nu i-ar fi întrecut. Că, de ce strigau mai tare, d-aia se înfierbîntau – pînă ce a venit o clipă cînd i-a cuprins nebunia. Unul cîte unul au început să se ridice în picioare, tot bîţîindu-se, ca apucaţii şi legănîndu-şi capul, de mă miram cum nu li se smulge de pe umeri. Pe urmă, unul tînăr, aproape un flăcăiandru, s-a desprins din turmă, în vreme ce ceilalţi răgeau – şi s-a apropiat de imam, parcă sub stăpînirea beţiei. Atunci nu ştiu cine, că zău îmi pierdusem minţile, s-a întors spre altar şi-a luat de pe perete un fel de vergea ascuţită, că, să vezi, peretele era plin cu fel de fel de fiare, ţepuşe, cleşti, lanţuri de te apuca groaza numai cînd te uitai la ele. Şi, ce să mai lungesc vorba, am văzut cu ochii mei cum imamul a luat ţepuşa şi i-a vîrît-o flăcăiandrului în obraz, pînă ce-a ieşit în obrazul celălalt.

Haralamb se cruci:

― Fugi de-aici, măi Ieremie, că asta ai născocit-o tu!

― Ce s-o născocesc, parcă mai e nevoie să născocesc ceva?

― Şi cum adică, năpăstuitul, n-a zis nimic, n-a urlat, a stat aşa să-l împungă?

― Chiar dac-ar fi urlat, cine-ar fi putut să-l audă în urletele celorlalţi – că parcă înnebuniseră de-a binelea acuma. Dervişul cel tînăr s-a întors între ai lui şi a început să se bîţîie mai departe, cu obrajii în ţepuşă.

― Da’ nu-i curgea sînge?

― O fi curs, dar cum să vezi sîngele, că toţi erau roşii şi pe toţi gîlgîia năduşeala, de parcă ar fi fost nişte bivoli înjunghiaţi. Da’ stai, că asta nu-i tot. Cei mai înfierbîntaţi au început să-şi smulgă hainele de pe ei, de-au rămas goi pînă la brîu. Atunci alţi dervişi, mai tineri, pesemne învăţăceii lor, cum spunea adineauri Busuioc, au început să le aducă uneltele acelea fioroase, de la altar. Erau acolo alt soi de ţăpuşe, ca nişte frigări, cu o măciulie cît pumnul, de care atîrnau nişte lănţuguri – ce rost aveau, naiba ştie! Dervişii au pus mîna pe ele şi s-au apucat să se împungă unii pe alţii, tot urlînd şi bălăbănindu-şi capetele. Da’ să vezi drăcie, nu se fereau de loc, ba dimpotrivă, ei singuri căutau ţăpuşele şi se înfigeau în ele, de-ai fi zis că li s-a urît cu viaţa. Pe urmă, încetul cu încetul, zarva s-a potolit, dervişii au început să cadă pe podele. Mirosea a sînge şi-a năduşeală, de ţi se întorcea pîntecele pe dos, dar credincioşii, de pe lături, parcă nu simţeau silă, stăteau aşa, cu ochii daţi peste cap şi tot mormăiau: „Allah, Allah, Allah!”…

― Măi Ieremie, zise Haralamb, să ştii că turcul ăla de la poartă nu te-a minţit. După una ca asta poţi să rămîi într-o ureche!

― Ce, te-ar prinde mirarea! Crezi că nu mi-a fost frică? mărturisi Ieremia. Noroc că n-a mai ţinut mult; altfel, te pomeneşti, puneam şi eu mîna pe o frigare şi mă năpusteam între dînşii… Dar stai, că am mai văzut o drăcovenie! După ce s-a potolit hărmălaia, credincioşii au început să se ducă la imam, cum s-ar zice la împărtăşanie. Numai că voi nu ştiţi cum se face împărtăşania acolo. Întîi s-au dus femeile cu pruncii de mînă. Namila de imam punea mîna pe ei, îi întindea jos, pe un covoraş şi se urca al naibii cu picioarele în spinarea lor, de mă mir cum nu-i strivea, zăplanul! Unii ţipau ca din gură de şarpe, alţii, mai deprinşi cu împărtăşania, răbdau, dar vai de oasele, lor! că li se auzea pînă la mine trosnitura.

― Ptiu! scuipă Mihu, scîrbit de povestirea lui Ieremia.

― Ce scuipi, mă? îl mustră Haralamb. Pe la voi n-ai văzut oameni că se duc să-i calce ursul?

― N-am văzut, am auzit numai, dar ce se potriveşte una cu alta?…

― Aşa-i! zise Ieremia. La noi, dacă se duc să-i calce ursul, se duc ăi proşti, pe cînd aici, am văzut negustori, ofiţeri, paşale, adică oameni luminaţi la cap, întinzîndu-se pe covoraş şi stînd ca pruncii să le bătătorească spinarea imamul.

Pînă să se dezmeticească ascultătorii, să-l întrebe ceva, sa se mire iarăşi, că aveai de ce te mira, în bucătărie se auzi zăngănind cratiţele. Ismail, care pînă acum dormise, se apuca de gătit cina; pesemne îl tăia la ramazan, dacă se trezise fără să-l zgîlţîie nimeni. Se făcuse ceasul patru şi vîntul îşi păstra tăria. Mihu trecu de veghe, iar Anton Lupan ieşi din cabină şi luă cîrma. În dreapta, se vedeau mereu, nemişcaţi, munţii de pe insula Lemnos, să zici că în trei ceasuri, Speranţa nu făcuse nici un pas; departe, în stînga, cei cu privire bună puteau să vadă, scăldat în neguri, vîrful Krioskopos, de pe insula Mytilene sub Capul Baba-Kaleh, din Asia turcească. În urmă, spre Dardanele,