Oamenii se întinseseră sub catargul din prova şi dormeau, sau priveau cerul, pe tăcute, că nu se mai auzea nici o vorbă. Mihu rămase o vreme nemişcat, cu ochii pe marea pustie, muncit de acelaşi gînd care-l urmărea de azi-dimineaţă şi nu ştia dacă se cuvine să-l spună, de vreme ce nu se bizuia pe ceva temeinic, ci poate doar pe o închipuire. Dar nici să stea locului n-avea linişte, ca şi cînd simţea că în preajmă-i se petrec nu ştiu ce fapte ciudate, întoarse de cîteva ori capul, uitîndu-se pe puntea unde nu mişca nimeni, apoi o pornire stăruitoare îl făcu să se ridice, să se apropie de spirai şi să-şi arunce ochii în cabină; călugărul stătea în faţa patului, pe dăsagă, cu cartea în mînă; dar de data asta, lui Mihu i se păru că nu-şi ţine ochii în pagini, ci pîndeşte uşa, dincolo de care, în bucătărie, Ismail îşi vedea de treabă, zăngănind cratiţele. Îl privi aşa o vreme pînă ce, călugărul prinzînd de veste, îşi ridică ochii spre el şi-l fulgeră cu privirea.

Musul o luă la fugă, trecu pe lîngă Agop, care păzea bocaportul, şi nu se opri decît la cîrmă.

― Ce-i, Mihule? îl întrebă căpitanul.

― Voiam să-ţi spun ceva, domnule. Mie călugărul ăsta…

Aici Mihu se opri, temîndu-se să nu facă o prostie.

― Ce-i cu tine, băiete? Ce ţi s-a întîmplat, că parcă nu-ţi dă pace diavolul?

― Să vezi, domnule…

Băiatul şovăi iarăşi o clipă, apoi şopti repede, cu răsuflarea la gură:

― Călugărul nu citeşte cărţi sfinte! Anton Lupan începu să rîdă:

― Ce vorbeşti?! Şi asta te-a făcut să-ţi pierzi firea? Eu am văzut călugări care jucau cărţi, la cîrciumă, ba mai şi înşelau pe deasupra… Da de unde ştii tu ce anume citeşte?

― Am văzut cartea, azi-dimineaţă, sub pernă; cînd m-a simţit, s-a supărat şi mi-a smucit-o din mînă.

― Ei, că s-a supărat, asta să nu te mire. Sigur că nu-i place să-l ştim cu ochii în cărţi lumeşti. Şi ce carte era aia?

― Contele de Monte-Cristo!

― În româneşte? se miră căpitanul.

Într-adevăr, în prima clipă i se păru ciudat că un călugăr de la Muntele Athos cutreierase Ţara Românească, de vreme ce îi cunoştea, limba şi pusese mîna pe o carte tipărită acolo. Dar, dacă se gîndea bine, ce era în asta de mirare? Cîţi călugări de la Muntele Athos nu veneau într-o vreme la mănăstirile noastre, care pe atunci le erau închinate, cu ziduri, cu pămînturi, cu turme de vite şi cu obolul credincioşilor?

― Păi, dacă-i aşa, hai să stăm de vorbă cu el. Se cheamă că-i unul care ne cunoaşte ţara.

― Nu! se împotrivi Mihu cu spaimă. Înseamnă să-i spui că i-am aflat taina şi la noapte…

― Ei, ce-o să fie la noapte?

Băiatul şovăi; îi venise să spună: „La noapte, cînd oi dormi, poate să mă înjunghie!” Însă îşi dăduse seama la vreme că Anton Lupan s-ar fi supărat de vorba asta. Sigur, îi intrase în cap o prostie, nici el nu ştia cum, de unde, numai aşa, pe o închipuire, căci toţi ceilalţi îşi vedeau de treburi, fără să le pese de călugăr. Deci întoarse vorba, cu ochii în pămînt de ruşine:

― M-am gîndit că la noapte, cînd m-oi duce la culcare, o să se uite urît la mine, şi n-o să-mi vină la îndemînă, că doară dorm cu el în cabină.

― Bine, Mihule, să-l lăsăm în plata domnului. Mîine dimineaţă sosim la Skyros şi ne descotorosim de dînsul.

Apoi căpitanul începu să rîdă:

― Dar auzi, al naibii călugăr, cu ce cărţi umblă în dăsagă: Contele de Monte-Cristo!

Mihu se îndreptă spre prova mai liniştit ca la venire. Soarele cobora spre apus, şi marea, în faţă, fierbea laolaltă, albastrul ei cu albul valurilor sparte şi cu roşul cerului, fără să le poată contopi într-o singură culoare. În dreapta răsări insula Straţio, ca o stîncă însîngerată care, ieşind din fundul mării, găurise pîntecele unei dihănii uriaşe adormite între valuri.

― Mihule! strigă Gherasim. Ia spune-i lui Ismail să-i dea zor cu masa, că-i ora şapte, şi la opt ia cîrma în primire.

Trecînd pe lîngă spirai, musul îşi aruncă ochii în cabină, dintr-un îndemn cu care nu putea să lupte nici acum, după ce, vorbind cu Anton Lupan, se mai liniştise. Călugărul nu mai era acolo unde-l lăsase, pe dăsaga lui, cu cartea în mînă – şi asta îl făcu să stea locului, ca să se uite mai bine; în lumina slabă care mai pătrundea în cabină, văzu sutana aplecată peste patul lui Ieremia; în clipa următoare, călugărul se întoarse şi Mihu o luă la fugă.

― Nene Ieremia, ai ceva mai de preţ jos în cabină?

― Nu, măi băiete; afară de puşcă nu mai am decît o ciudăţenie, un animal făcut din ipsos, nelămurit ca înfăţişare, pe care l-am cîştigat în bîlciul Galaţiului. Dar ce-ţi veni să întrebi asemenea vorbă?

― Aşa, mi s-a părut că-ţi umblă sub pernă.

― Cine să-mi umble?

― El, călugărul.

― Ia te uit-al dracului!… Dar fugi d-aici, măi Mihule, că n-are ce să-mi fure!

― De, ştiu eu? Atunci ce căuta acolo?

― Naiba să ştie! Da’ lasă, dacă-i aşa, n-o să se dea el jos la Skyros, fără să-i umblu în dăsagă.

O dată cu apropierea serii, vîntul slăbise şi lochul arătă că Speranţa nu mai mergea decît cu şase mile pe oră, ceea ce era încă mulţumitor pentru toată lumea.

Cînd oamenii se aşezară la masă, Anton Lupan strigă de la cîrmă:

― Chemaţi-l careva şi pe călugăr, că doar n-o fi în postul mare!

― L-am îmbiat eu, domnule, cît m-am priceput cu greceasca mea, da’ a zis că are merinde în dăsagă, răspunse Ieremia.

― Poate că dacă-i vorbeai româneşte, îl înduplecai mai repede!

Zicînd acestea, căpitanul se uită rîzînd spre Mihu, la prova, şi băiatul se înroşi ca bujorul.

Ceilalţi nu băgară de seamă nimic, nici nu înţeleseră vorba, aşa că îşi văzură de mîncare, fără să se mai gîndească la călugăr. După ce strînse vasele, Ismail trecu la cîrmă, iar Gherasim se apucă să aprindă felinarele; soarele apunea, înroşind marea în faţă. Înapoia traversului, în dreapta, începu să clipească departe, farul de pe insula Lemnos, care în curînd avea să piară, înghiţit de valuri,