căci Speranţa îşi urma drumul repede, mîncînd milele, una după alta. Insula Straţio, mai aproape, o dată cu apusul soarelui, îşi pierduse culoarea sîngerie şi se vedea nelimpede, ca o umbră posomorîtă deasupra orizontului vînăt.

Anton Lupan se apropie de Gherasim, care avea să ia cîrma de la miezul nopţii încolo:

― Gherasime, să ţii mereu sud 5 carturi spre vest. Dacă vîntul nu scade mai mult decît acum, pe la două noaptea ai să vezi farul de la Capul Cartsimo; să ţii puţin în stînga lui, ca să ajungem de-a dreptul în portul Skyros.

― Am înţeles, domnule!

― Hai, acu’ toată lumea la culcare!

Cînd să coboare în cabină, Mihu dădu nas în nas cu călugărul, care tocmai urca scările, şi se trase repede în lături, lăsîndu-l să treacă, bucuros că putea să se urce în pat fără să-l mai simtă alături, urmărindu-l cu privirea.

Odată ajuns pe punte, călugărul îşi întinse mădularele, făcîndu-le să trosnească după ce stătuse înţepenit toată ziua, apoi îşi roti ochii asupra mării. Negrilă se ridică de lîngă bocaport şi începu să mîrîie.

Se lăsase noapte, fără stele, cu un cer ca smoala, care parcă te apăsa în creştet. Farul de pe insula Lemnos se pierduse în urmă; numai spre apus se mai zărea o pîlpîire ruginie, ultimele îngînări ale crepusculului.

Călugărul stătu ce stătu aşa, rotindu-şi privirea în întuneric, apoi se îndreptă spre pupa, ferindu-se pe lîngă parapet de teama lui Negrilă.

― Cine-i acolo? strigă Agop speriat, de deasupra bocaportului.

― Eu, fiule, domnul cu tine! răspunse monahul cu smerenie.

Armeanul oftă şi se întinse la loc, să doarmă.

La cîrmă, Ismail moţăia, cu nasul în busolă; cadranul se legăna uşor în lumina firavă a felinarului, care ardea ferit, în cutie; sub luciul capacului de sticlă, romburile negre, ascuţite la vîrf, care înfăţişau carturile, luau forme ciudate. Lui Ismail i se păreau cînd nişte fesuri, cînd nişte capete de cadîne, cu ochii sub iaşmac, gata să se descopere şi să-şi fluture în faţa lui genele grele.

― Bună-seara, cîrmaciule! Domnul cu tine! zise călugărul în turceşte, oprindu-se alături.

Ismail tresări, scos din visare.

― Care domn, al tău sau al meu? mormăi, pus pe harţă, în loc să se bucure că mai putea să schimbe cu cineva două vorbe în limba maternă; destul îşi scrîntea limba şi îşi strepezea cerul gurii chinuindu-se cu graiul ghiaurilor.

― Domnul e unul, fiule!

― Atunci spune-i Allah, că aşa îl cheamă.

Călugărul rîse încetişor – şi pe urmă tăcu o vreme, pesemne nedoritor să înceapă cu cîrmaciul o discuţie teologică.

Văzîndu-l că nici nu pleacă, nici nu vorbeşte, ci îi stă aşa, în coastă, ca o momîie, Ismail pufni, cu ciudă:

― Dumitale nu-ţi este somn; ai dormit toată ziua. Hai, du-te mai încolo!

În loc să răspundă, monahul se trase lîngă busolă şi se aplecă asupra ei, minunîndu-se, ca şi cum o vedea întîia oară.

― Asta ce e, fiule?

― Asta?… Busolă.

― Şi la ce e bună?

― Ce, dumneata nu ştii? Arată drumul!

Călugărul păru că se minunează şi se trase mai aproape de busolă, cu mîna pe habitaclu şi cu ochii în capacul de sticlă.

― Da’ lumina asta de unde vine? Are busola aşa putere să lumineze?

Ismail, pînă atunci morocănos, începu să rîdă de această prostie.

― Cum o să aibă lumină? Ce, este Soarele sau Luna?

― Dar atunci cum, cîrmaciule? Ia spune-mi şi mie taina, că te văd om luminat la minte.

Turcul se umflă în pene:

― Are lampă înăuntru!

― Lampă? Ia te uită minune! Dar cum, că nu se vede?

― Nici nu trebuie să se vadă; altfel orbeşte ochiul. Lampa este ascunsă, uite aici, în cutie, luminează dintr-o parte, ca să vedem numai cadranul.

Şi, înveselit de neştiinţa călătorului în sutană, Ismail deschise uşiţa habitaclului, arătîndu-i felinarul. Călugărul se aplecă, să vadă mai bine, tot minunîndu-se, ca şi cînd lampa asta ar fi fost cine ştie ce născocire:

― Ia te uită! Şi eu care ziceam că o fi la mijloc vreo taină de-a corăbierilor! Cînd colo, o lămpiţă ca toate altele. Vezi, taică, dacă umbli în lume înveţi o mulţime!…

Tot vorbind, călugărul se foia în jurul busolei, uitîndu-se cînd la felinar, cînd la cadran, care juca uşor în jurul liniei de credinţă. În sfîrşit, după un timp se ridică şi închise uşiţa.

― Şi zi, maşina asta îţi arată drumul! Eu credeam că mergeţi numai după soare, ori după stele… Dar ca să-ţi arate drumul, mai cu seamă noaptea, înseamnă că aici e taină dumnezeiască!

Ismail pufni pe nas, începînd să-şi piardă răbdarea.

― Mîna lui Allah! adăugă călugărul, repede, ca să-l îmbuneze.

― Are magnet; nu mă mai bate la cap! izbucni cîrmaciul, scos din fire.

Apoi îşi vîrî speriat ochii în busolă.

― Uite ce faci! Mă ţii de vorbă şi eu greşesc drumul!

Într-adevăr, cît stătuse de vorbă, cadranul se rotise cu vreo două carturi spre nord. Ismail învîrti timona, pînă ce regăsi vechiul drum. Noroc că Gherasim dormea mai încolo, sub arborele mic, altminteri i-ar fi tras o săpuneală ca la baia de aburi.

― Haide, pleacă! se răsti la călugăr. Vrei să fac vreun bocluc?

Călugărul se pierdu în întuneric, spre prova.

Vela mică, legată în tribord, începu să fluture, parcă smintită, smucind ghiul. Gherasim se trezi, se frecă la ochi, buimac, apoi strigă la cîrmă:

― Măi Ismaile, ce faci acolo? Vezi că ai luat-o razna! Bucătarul îşi vîrî mai tare ochii în busolă.

― Ba mergem bine, bre! răspunse, trecînd iarăşi la graiul ghiaurilor.

― Atunci ce dracu’, s-a schimbat vîntu’ aşa, dintr-o dată? zise Gherasim, apropiindu-se de cîrmă.

Privi şi el busola, se încredinţa că mergeau bine, apoi ridică din umeri:

― Naiba să ştie; printre insulele astea se zăpăceşte şi vîntul!

Zicînd acestea porni spre prova, dezlegă ghiul din tribord şi-l lăsă să treacă în bordul celălalt, luptîndu-se cu vîntul care-i smucea scota din mîini. De aici se duse la prova, unde plutaşul, care era de veghe, îi ajută să ridice focul şi trinca.

Pe cer începuseră să se ivească stelele, aruncînd între ele priviri nedumerite şi răspîndind deasupra mării o lumină palidă, care aducea orizontul atît de aproape, încît ai fi zis că peste o clipă o să-l străpungă bompresul.

Gherasim se uită pe cer, căscă, apoi se întinse la loc, pe pătură, cu gîndul să mai doarmă pînă la miezul nopţii o oră.

― Negrilă! Hai, linişteşte-te şi tu o dată, potaie!

Cîinele stătea în gura tambuchiului, pe unde coborîse călugărul, scoţînd la răstimpuri cîte un