Speranţa îşi urma drumul, cuminte şi neştiutoare, fără să se mire că valurile nu mai veneau din pupa, ci dinapoia traversului, lovindu-se în bordaj, ca şi cum ar fi vrut să sară pe punte şi să-i împărtăşească o taină.

Sus, pe cer, în dreapta, Steaua Polară, cea mai credincioasă călăuză a corăbierilor, clipea mirată şi raza ei se răsfrîngea în geamul busolei, încercînd zadarnic să lumineze ochiul cîrmaciului.

― Prostănacule, prostănacule! părea că-l mustră. Dacă tu mergi acum spre Skyros, atunci eu nu mai sînt Steaua Polară, ci am intrat în constelaţia Casyopeiei{6}!

* * *

Mihu nu-şi dădea seama cum adormise şi cît durase somnul – cînd se trezi, sub apăsarea aceleiaşi nelinişti ciudate, care îl urmărea de noaptea trecută, cînd mai vie, cînd mai nelimpede, dar care parcă acum crescuse şi îl strîngea de inimă. O clipă mai înainte, cineva ieşise din cabină, încet, în vîrful picioarelor – şi lăsase uşa deschisă: aerul rece al nopţii pătrundea pe tambuchi şi-i lovea obrajii încinşi, alungîndu-i somnul. Felinarul atîrnat de tavan se stinsese, îl auzea scîrţîind în cîrligul lui – şi cabina era cufundată în întuneric. Numai spiraiul, deasupra, se vedea ca o pată albicioasă; poate era luna răsărită tîrziu, poate lumina cenuşie dinaintea zorilor. Ismail sforăia, lîngă uşă; în patul din faţă se auzea răsuflarea liniştită a unui om care dormea adînc, Haralamb, sau plutaşul.

Mihu se aplecă şi privi în jos; atît cît putea să vadă, acum după ce se deprinsese cu întunericul, călugărul nu era la locul lui; dăsaga se desluşea alături, ca o mogîldeaţă neagră.

Afară era linişte; se auzea numai murmurul domol al mării şi foşnetul berbecilor care din cînd în cînd se spărgeau în bordaj, mai leneş decît aseară, ceea ce dovedea că vîntul slăbise şi valurile îşi pierdeau înălţimea.

Pe Mihu îl cuprinse teama, o teamă nelimpede, fiindcă nu-şi dădea seama ce anume o stîrneşte. Coborî din pat, fără zgomot, se îmbrăcă pe dibuite, apoi ieşi pe uşă, desculţ, în vîrful picioarelor. Văzu cerul, cu stelele palide, legănîndu-se deasupra tambuchiului. Afară era aceeaşi linişte care îl făcea să-şi simtă bătăile inimii; ar fi vrut să audă un glas, semn că omul de veghe şi cîrmaciul trăiau – dar nu se auzeau decît valurile şi cîte un scripete scîrţîind, alene.

Musul puse piciorul pe scară, încet, cu fereală, şi urcă două trepte, trăgînd cu urechea; deodată se opri, gata să scape un strigăt de spaimă. Călugărul şedea pe marginea tambuchiului, cu gîtul întins, să vadă peste parapet, de bună seamă cercetînd zarea. Vîntul îi flutura barba încîlcită, ca lîna oilor iarna. Pulpana sutanei îi atîrna pe scară, de-ai fi zis că o ţine ceva ţeapănă. Pe punte se auzea, înăbuşit, mîrîitul cîinelui.

Deasupra, stelele începeau să se şteargă şi cerul albea, semn că zorile erau aproape. Călugărul făcu o mişcare, îşi trase sutana şi Mihu rămase cu ochii holbaţi: pe scară atîrna, grea şi încovoiată, teaca unui iatagan.

― Ieremie! se auzi deodată glasul lui Gherasim, de la cîrmă. Tu nu vezi nimic?

― Nimic! Numai cer şi apă. Îţi mai trebuie şi altceva? Cîrmaciul înjură:

― Ce-o fi cu farul, că trebuia să-l vedem de peste un ceas?!

― Or fi suflat dracii în el! răspunse Ieremia.

Mihu stătea ţeapăn, la picioarele scării, cu pumnii la gură. Dar glasurile oamenilor, pe care acum îi ştia aici, la cîţiva paşi, gata să sară cum i-ar fi strigat, îi dădură curaj. Cîteva clipe stătu pe gînduri, uitîndu-se la călugărul care pîndea în acelaşi loc, nemişcat, pe urmă se răsuci pe călcîie, uşor, coborî treptele, intră în cabină în vîrful picioarelor, tot trăgînd cu urechea, se aplecă asupra desagei, îi desfăcu baierele, începu să cotrobăie prin ea, înfrigurat – şi primul lucru în care i se încurcară degetele, fu sîrma unei colivii… Lumina zorilor începea să pătrundă limpede, pe spirai…

― Măi Ieremie! se auzi glasul lui Gherasim, după altă vreme, acum neliniştit de-a binelea. Ia fă-te-ncoa’ şi-l scoală pe căpitan!

În clipa aceea, Mihu ţîşni pe gura tambuchiului, împiedicîndu-se în iatagan, străbătu puntea ca mînat de draci, coborî scările în cabina de la pupa, împinse uşa, fără să ciocăne, cum era învăţat – şi nu se opri decît la patul lui Anton Lupan.

― Domnule, domnule, scoal’!

― Ce-i, Mihule? întrebă căpitanul, deschizînd ochii şi privindu-l buimac.

Musul gîfîia, arătînd cu mîna afară:

― Călugărul…

― Hai, măi băiete, linişteşte-te, şi spune ce s-a întîmplat?

― Călugărul e… e domnul Pierre Vaillant!

* * *

Dacă văzu că Mihu întîrzie jos şi nici Anton Lupan nu vine, Gherasim strigă iarăşi spre prova:

― Măi Ieremie, fă-te-ncoa’ să-l chemi pe căpitan. Ieremia străbătu puntea, coborî scările şi ciocăni în uşă.

Înăuntru auzi glasul lui Mihu, care se dezvinovăţea:

― Nu-s năluciri! Iată paşaportul: l-am găsit în sac! Cum nimeni nu-i răspunse, Ieremia mai ciocăni o dată, apoi deschise uşa şi făcu un pas.

― Domnule, m-a mînat Gherasim să-ţi spun…

Dar se opri, fiindcă deodată, căpitanul, care cerceta în lumina spiralului o cărţulie albastră, se făcu palid şi mîinile începură să-i tremure ca unui băieţandru.

― Da, e paşaportul lui!… şuieră Anton Lupan, în vreme ce pereţii cabinei se roteau în jurul lui, într-un vîrtej cu care nu se putea lupta.

Pe prima pagină a paşaportului scria limpede: Pierre Vaillant – şi toate celelalte date se potriveau, dar înăuntrul copertei, în stînga, fusese lipită fotografia altcuiva, a unui om necunoscut, de vreo patruzeci de ani, cu faţa prelungă, osoasă, cu nasul vulturesc, cu sprîncenele grele, umbrind ochii care parcă erau vii şi te străpungeau. Anton Lupan simţi privirea lor răscolindu-i fiinţa, şi-n clipa aceea, fulgerător, recunoscu ochii pe care-i simţise asupra sa, pe chelul Galatei, din spatele lui Agop, cînd acesta pleca; era în ei aceeaşi privire pe care mai tîrziu, o văzuse aprinzîndu-se trecător în ochii bătrînului vînzător de tutun din Bazar. Într-o clipă, totul i se limpezi în cap – şi un val de deznădejde îi acoperi faţa. Fericirea care îi copleşise sufletul la Stambul, cînd crezuse că şi-a regăsit prietenul, acum se spulbera. Paşaportul acesta era dovada definitivă a morţii lui Pierre Vaillant, fiindcă omul de sus, dacă nu l-ar fi văzut mort, n-ar fi avut îndrăzneala să-i poarte