― Domnule, ce s-a întîmplat, că mi s-au zăpăcit toate în cap. Domnul Pierre Vaillant vă e prieten sau duşman?

Anton Lupan lăsă paşaportul să cadă pe masă şi cîteva clipe rămase abătut, cu capul plecat. Apoi tresări, se uită în jur şi-n ochi i se aprinseră scîntei.

― Omul acesta nu e Pierre Vaillant, ci ucigaşul lui! răspunse, trăgînd un sertar şi punînd mîna pe revolver. Unde l-ai lăsat?

― Pe punte, la prova. Eu am bănuit de ieri dimineaţă că la mijloc nu-i lucru curat, dar cînd am găsit paşaportul, am crezut…

Mihu tăcu; în dimineaţa asta faptele se petrecuseră prea repede ca să fi avut timp să se mai gîndească la ceva; ar fi trebuit să se întrebe de ce omul acesta îmbrăcase haină de călugăr, dacă era Pierre Vaillant? Voia să glumească, sau urmărea un plan?

― Mihule, du-te în cabină, la prova, şi scoală oamenii! porunci Anton Lupan, băgînd revolverul în buzunar. Dar strecoară-te încet, fără să bată la ochi, aşa ca şi cînd nu s-ar fi întîmplat nimic.

Ieremia stătea în uşă şi se uita la ei năucit, de parcă l-ar fi pălit ceva în cap.

― Ce-i, Ieremie? îl întrebă căpitanul, întorcînd în sfîrşit ochii spre el.

― Domnule, nu ştiu ce-o fi, că s-a făcut ora patru şi insula Skyros nu se vede neam.

― Cum, dar farul?

― Nu s-a zărit nici un far, toată noaptea.

― Bine, om vedea ce-i cu asta mai pe urmă; acum avem de făcut altceva. Călugărul e tot pe punte?

― Da, nu-ş ce naiba face acolo, că pe la trei a ieşit din cabină şi stă ca o momîie, la prova.

― Bine! Să te ţii pe lîngă mine, dar pune mîna pe o saulă mai groscioară, ca să ai cu ce-l lega.

Ieremia îşi duse mîna la gură:

― Adică să fie adevărat că…?

― Da; nu-i călugăr, ci pirat; e un ucigaş care trebuie să piară în ştreang!…

Spre răsărit, orizontul se împurpura; stelele se stinseseră pe cerul înceţoşat; numai o fărîmă de lună, aburită şi somnoroasă, se legăna leneşă în vîrful unui catarg.

Căpitanul păşi pe puntea umezită de negurile nopţii, se uită de jur împrejur, la orizontul pustiu, îi făcu semn lui Gherasim să aştepte şi se îndreptă spre prova. Agop din Bazar se trezise şi se freca la ochi; gîndul că în două zile avea să fie la Pireu îl făcea să se simtă voios şi să nu-i pese de junghiurile care-l încercau cînd între umeri, cînd în genunchi, cînd în cot.

Călugărul stătea în acelaşi loc, pe marginea tambuchiului, cu ochii spre orizont, ca şi cînd ar fi rămas de veghe în locul lui Ieremia.

Anton Lupan se opri la cîţiva paşi în spatele lui, îl privi un timp, cu pumnii strînşi, vărsînd scîntei din ochi, apoi se stăpîni şi spuse, cu glasul calm:

― Bună-dimineaţa, Pierre Vaillant!

La auzul acestor cuvinte, călugărul sări ca ars, se răsuci şi duse mîna la iatagan. Căpitanul îi întîlni ochii şi recunoscu privirea aceea ascuţită, vicleană şi crudă pe care o întîlnise cîndva.

― Dacă faci o mişcare, trag! urmă, scoţînd liniştit revolverul din buzunar.

Mihu urcă scările tambuchiului gîfîind, se opri o clipă privindu-l pe călugăr cu un ochi ciudat, apoi se năpusti asupra lui, îi băgă mîna în barbă şi înainte ca el să se poată feri, i-o smulse, lăsîndu-l cu obrazul gol.

― Spînu! strigă Gherasim, scăpînd cîrma din mîini. Spînu piratul!… Ah, blestematule, a venit ceasul să-ţi pun ştreangul de gît!

Agop din Bazar, care se ridicase în picioare tremurînd, scoase un geamăt slab şi se prăbuşi pe bocaport, leşinat.

În clipa aceea, cu o mişcare fulgerătoare, piratul îl înşfacă pe Mihu în braţe şi se trase cu el lîngă parapet, ţinîndu-l în faţă, ca pe un scut.

― Dacă tragi, îl omori întîi pe el! scrîşni printre dinţi, fulgerîndu-l din ochi pe Anton Lupan.

Acesta rămase descumpănit, palid în obraz.

― Crezi c-ai să mai poţi scăpa? întrebă apoi calm, deşi se simţea neputincios şi îşi dădea seama că revolverul nu-i putea ajuta la nimic.

Pe gura tambuchiului se iviră Haralamb, apoi Cristea Busuioc, fiecare cu cîte o puşcă în mîini.

― Lăsaţi armele jos şi treceţi toţi la pupa! Haide! porunci Spînu. Dacă nu vă supuneţi, îl arunc peste bord!

Toate acestea se petrecură în mai puţin timp decît ar fi fost nevoie ca să le poţi judeca. Oamenii se priveau încremeniţi, neînţelegînd ce s-a întîmplat. Dar iată că deodată, o umbră neagră ţîşni de după tambuchi, zbură prin aer şi se opri în spinarea piratului.

― Negrilă! strigă Mihu, zbătîndu-se să scape din strînsoarea braţelor. Nu te lăsa, Negrilă, nu-l slăbi, aşa!

Spînu se prăbuşi pe punte, horcăind, se răsuci de cîteva ori, încercînd să descleşteze colţii, care-l sugrumau, apoi rămase pe o parte, încovrigat, bîţîind din picioare, ca un om care-şi dă duhul.

Negrilă stătea deasupra piratului, fioros, ca o fiară venită din păduri, cu ochii roşii, suflînd aprig pe nări şi mîrîind înfundat; amintirea strămoşului lup se trezise înspăimîntătoare în sîngele lui.

Mihu se ridică de jos, tremurînd.

― Hai, Negrilă, că l-ai răpus!

Piratul nu mai mişca, ci numai cîte un spasm făcea să-i tresară genunchii, dar Negrilă nu-şi descleşta colţii din grumazul lui.

Ieremia se apropie, cu sfoara în mîini.

― Ia, măi băiete, domoleşte-ţi dulăul, că îl dă gata! Spînu deschise ochii şi privi în jur, rătăcit; sîngele îi curgea şiroaie din gît.

― Bine, măi frati-miu! îl mustră Ieremia, aplecîndu-se şi apucîndu-se să-l lege zdravăn de mîini. Om în toată firea eşti tu, să-ţi faci păcat cu un copil neştiutor şi plăpînd? Ptiu!

Apoi se întoarse spre Anton Lupan:

― Domnule, cît îl leg eu burduf, poate îţi faci pomană şi-aduci o faşă de jos, să-l oblojim la gît. Altminteri, mi-e că dă ortul popii.

― Ai grijă de el, Ieremie! strigă Gherasim. Mai cu seamă dacă-i vorba de gît. Nu de alta, da’ ca să am pe ce pune ştreangu’, că de mult i l-am pregătit!

Căpitanul coborî în cabină, aduse o faşă, tinctură de iod şi-l pansă pe pirat. După aceea, Ieremia îl tîrî pe punte, ca pe un sac, şi-l legă fedeleş la piciorul arborelui mic.

― Aşa, frăţie, acu’ stai cuminte aici şi aşteaptă-ţi judecata!

Îndreptîndu-se spre cîrmă, Anton Lupan îl văzu pe Agop leşinat.

― Aveţi grijă cineva şi de armeanul ăsta! Luaţi