întrece în faimă Pavilionul regal. Bărbații care vin la ea nu se mai întorc pe aceleași drumuri. Taisa nu va avea un moștenitor și dinastia lui Luca va pieri. Luca se întreabă dacă a fost destul de înțelept construind Pavilionul regal. În vechea gară de la răscruce, puterea lui era foarte mare. L‑am văzut eu cum făcea copacii să crească în fața lui, ieșeau din pămînt, după ce își așezau acolo rădăcinile subțiri, și se înălțau firavi, repede, cam doi metri într‑o oră, iar cînd ajungeau destul de înalți și coroana le foșnea în văzduh, se foiau în scoarța proaspătă, se îngroșau în talie, căpătau niște solzi argintii, unii îmbătrîneau cu o sută de ani și pînă seara, sub privirile ca niște săbii ale lui Luca, își scuturau frunzișul și așterneau un covor pînă la Cimitirul de regi. Luca avea putere, cînd pleca în drumurile lui și dorea să fie privit ca un descendent de regi, să întindă pînă în depărtări de necuprins cu ochii alei de plopi canadieni, în două șiruri drepte, subțiri, eleganți, măturînd cu vîrfurile bolta și aruncînd la picioare siluetele lor fumurii, umbre prelungi care însoțeau aleea de la un capăt la celălalt. Cea mai mare ceremonie, pentru Luca, era să plece în zori, și amiaza să‑l prindă pe drum, în zumzetul căldurii, și el să se desfete la umbra plopilor. Da, puterea lui Luca era foarte mare. Cînd l‑am cunoscut, student sărac și visător, tocindu‑și coatele cu o învățătură grea, foarte încurcată, nu se pricepea să miște o piatră, decît băgîndu‑se cu umărul sub ea. Mi‑au trebuit mulți ani, în învelișul meu alb și strălucitor, să înțeleg că puterea lui Luca venea de la mine, că o luase de la mine cînd mă despărțise de drumurile mele. Era o putere care stătea în mine, tăinuită, mă ajuta seară de seară să ies pe drum și să mă întîlnesc cu femeia ce murise, sau fugise, sau nu mai era, atît de tînără și de frumoasă, cu mîinile ei subțiri, tăcute, cuminți, le vedeam mereu, erau ca atunci cînd plivea în grădină și ieșea încărcată de flori, și în urma ei straturile surîdeau, și făceau doi pași s‑o ajungă, pe unde trecea toate lucrurile se luau după ea, ascultătoare, și se opreau în prag, lăsînd‑o să intre în casă, niciodată mîinile ei n‑au zăbovit pe un lucru fără rost, se trezea înaintea mea și cînd eu mă ridicam mîinile ei lucrau, și se culca, mult după mine, pentru că torcea și cosea, sau pregătea aluatul pentru colaci, și mîinile ei în făina albă umblau prin somnul meu, ca mîinile lui dumnezeu cînd a făcut lumea, de orice te‑ai fi atins în casa noastră, de la ușa pe care o deschideai pînă la perna trasă sub cap, înainte de a te dărîma oboseala, simțeai căldura mîinilor ei, pentru că toate treceau întîi prin acele mîini. Puterea care m‑a ajutat s‑o întîlnesc și după ce nu mai era, iar cînd trăia mă slujea în pădure și la muncile cele mai grele, dar fără să iasă la suprafață, îndemnîndu‑mă doar să nu mă tem, toată puterea încă nefolosită vreodată a trecut la Luca, el este stăpînul puterii mele, și cu ea s‑a făcut și stăpînul meu, i‑am spus de câteva ori că va trebui să mi‑o dea înapoi, dar el, de cînd s‑a făcut stăpînul puterii, s‑a dezvățat să asculte. Îmi trebuie înapoi puterea, n‑am fost la întâlnirile mele cu ea de o jumătate de veac, voi avea‑o, pentru că Luca, luîndu‑mi puterea, n‑a putut înfrînge în mine și voința, răbdarea de a aștepta s‑o recapăt. Părinții mei au fost oameni răbdători și m‑au învățat că răbdarea se întinde înaintea noastră cît vrem, învelișul meu alb, în strălucirea lui, este nemuritor, a existat înaintea mea și va rămîne după mine, în el va reveni puterea, și eu voi fi întreg, iar planurile mele sînt să șterg ce a făcut Luca — și regii am să‑i mut în cimitir cu ceilalți oameni, se vor simți și ei mai bine, la praznicele mari, forfota celor veniți să‑și pomenească morții îi va trezi și pe ei, cinstindu‑i, va cădea și pe mormîntul lor băutura împărțită celor vii să ia aminte și să nu uite, iar colacii rupți în patru și toate celelalte bucate vor hrăni și țărîna de deasupra lor, în iarba grasă dintre cruci vor alerga în voie copiii, de ei nu se atinge moartea, ca neam de neam să nu‑i uite pe cei ascunși sub pajiștea înflorită —, am planurile mele după ce voi reprimi puterea, am învățat atîtea cît am fost lipsit de putere, omul mic este cel mai plin de învățătură, dar n‑are cum o întrebuința. În planurile mele nu este numai să șterg ce a făcut Luca, asta va fi foarte ușor și mă tem că se va petrece de la sine, gîndul meu merge mult mai departe: cei plecați dintre noi trebuie să se întoarcă, într‑un fel sau altul trebuie să vină înapoi, universul este unic, de ce să fim despărțiți, de ce să ne cheltuim iubirea pentru cei care nu sînt, cînd tot atît de bine ar putea sta alături de noi? Sau să mergem noi la ei, și să ne întoarcem. Cînd eram copil, o văduvă, rămasă cu o casă foarte grea, șapte guri, spunea tuturor: «Am să mă duc la Gavril, să mă învețe el ce să fac» Se întorcea seara ruptă de muncă și o apuca spre cimitir. Știa să bocească frumos, întîi se auzea bocetul ei melodios, satul ieșea la porți s‑o asculte, iar apoi se spovedea lui Gavril: «Gavrile, vine iarna și cei mici n‑au cu ce merge la școală, îi trimit pe rînd, în două zile unul, în două zile altul, n‑am îmbrăcăminte pentru toți, cojoace n‑am decît două și cel care pleacă la școală îl așteaptă pe cel care vine, și noi stăm departe, o ține tot într‑o fugă și n‑are cum intra în clasă înaintea învățătorului, și învățătorul