cunoașterii, însă eu resimt tristețea că nu vei mai fi pentru mine — sau vei mai fi? — Eugenia, necunoscuta, cu darul ei înfricoșător, despre care n‑am știut niciodată exact în ce a constat.“ „Prostule, nici după această noapte nu te pricepi să spui ce femeie sînt. Prețuiești iubirea naivă și femeile duioase, iar paturile imperiale sînt încă visul tău și acum. Cine nu se trăiește pe sine pînă la anulare, nu poate spune nimic despre ceilalți. Eu însă te cunosc, Matei, tu ești amăgirea despre tine, cel adevărat ți‑i străin, numai eu sînt în stare să‑l dezvălui. Pînă la sfîrșitul vieții vei veni la mine, pentru că mereu îți va rămîne despre tine ceva ascuns. Îndărătnicia noastră de a refuza își are rădăcinile în ignoranța atît de dulce în care trăim: mereu sperăm că ne aparținem, cînd alții ne au în stăpînirea lor.“ Eugenia, după o tăcere ermetică, îl întrebă: „Ți‑a plăcut petrecerea mea?“ Nu, Matei nu răspunse, nu‑și amintea de nici o petrecere. Spre prînz, întrebarea Eugeniei mai stăruia, însă tot nu era în stare să‑și amintească dacă a fost sau nu o petrecere. Nu, n‑a fost nici o petrecere.

 

Cineva îi vorbea, pentru că nu erau propriile lui gînduri, deși semănau atît de bine cu ele: „Ai să te întorci și ai să cauți strada Atena. Ai să întrebi trecătorii: Nu cunoașteți o stradă Atena.? Nu mă puteți ajuta să ajung acolo? Ești dintre oamenii care nu pot continua dacă nu‑și recuceresc începutul. N‑ai învățat să abandonezi, pentru că orice parte la care ai renunța, fie și provizoriu, ți‑ar sărăci ființa. Ești obligat să te întorci în strada Atena, rătăcirea ta a început din seara cînd ea, Martha, nu mai era. Eugenia, să nu ai nici o grijă, va fi ca înainte. Petrecerile ei, rare și tăinuite, nu schimbă nimic. Încă nu ești alesul, altfel nu te‑ar mai fi lăsat să pleci. Gabură ți‑i străin, și Luca la fel, și toți ceilalți. Poate singură Kitty, nu. Însă pentru ea, ca să‑i mai păstrezi prietenia, va trebui să te arunci peste cuțitele suferinței atroce, or nu ești încă pregătit, ai atîtea de descurcat, de pus în adevărata lumină. Ar fi o șansă, mică de tot, să fugi definitiv, și să accepți custodia Bibliotecilor regale. Dar ifosele lui Luca, transfigurat, profetic, golit de viață, te‑ar irita inutil. Și în imperiul lui numai singurătatea este trainică“ Matei pornise în plimbarea lui, nesocotind sfaturile Eugeniei, și se găsea foarte aproape de șirurile de clădiri înalte, din oțel și sticlă, destinate Bibliotecilor. Avea senzația că de la un timp cineva se ține pe urmele sale, dar în mod curios, urmăritorul nu se arăta în nici un fel, deși pașii lui, și glasul lui, și atingerea ușoară de Matei nu erau o iluzie. La primul popas, Matei avu și explicația. Chiar lîngă el se distingeau contururile unei umbre. „Sînt eu, tatăl Taisei, eu ți‑am vorbit și pînă acum și poate îți voi vorbi mereu. Nu mai sînt obișnuit să stau la taifas, dar gîndurile mele se aud și cei care le ascultă greșesc uneori și le socotesc ale lor. Nu mă supără, gîndurile, după ce ne‑au părăsit, nu ne mai aparțin. Sînt acum bătrîn și alb, poate am și murit, nu‑mi amintesc, nu încerca să mă vezi. sînt ca o icoană ștearsă, doar aureola mai are cîteva linii, nesigure și ele. Nu sînt un înțelept, nu sînt nici paznic regal, nu sînt nici stafie, nici un duh al locurilor, nu sînt legat de nimic, sînt numai învelișul, alb și strălucitor, Luca atunci cînd m‑a vindecat, a golit miezul. A fost în mine o patimă a drumurilor, rătăceam noaptea prin cimitir, dar femeia mea nu trebuia să moară, și eu nu trebuia să o las, o, mîinile ei, cît au muncit pentru casa noastră, nu s‑au odihnit niciodată, niciodată, a murit frumoasă și tînără, iar mîinile ei se odihneau pentru întîia oară, curate și triste, erau mîini frumoase, cu semnele abia văzute ale muncilor pe care le învinseseră, și eu n‑am putut să uit aceste mîini, le‑am încălzit cu căldura mea pînă au îngropat‑o, degetele se subțiaseră și așa cum stăteau nemișcate, nu mă puteau face să înțeleg că s‑au despărțit de toate lucrurile din casă, că sînt față în față două lumi. Eu nu i‑am cerut lui Luca, și nu am vrut să părăsesc drumurile mele, cînd ieșeam noaptea din casă, și fugeam, o vedeam pe ea, nu mă chema, dar știa că vin, și îi vorbeam ceasuri în șir, iar mîinile acelea ale ei mă dureau cumplit și ziceam să mi le arate, pentru că totdeauna o vedeam așa cum era înainte de a fi murit, poate nici n‑a murit, îmi spuneam, și intram în casele vecinilor, și rudelor, și cunoscuților, s‑o găsesc, nu întrebam de ea, scormoneam cu privirea în toate ungherele, și plecam. Ce femeie a fost și ce bine îmi părea că o întîlnesc iar, însă toți se speriau și ar fi vrut să mă închidă în casă, dar orice ar fi făcut, eu știam să ies și plecam. Luca, îndemnat de Taisa, a cules învățătura lui și s‑a chinuit ani în șir să‑mi ia drumurile mele, să fie numai ale lui, umblă pe ele fără rost, apoi se întoarce iar la Cimitirul de regi sau acum trage zăvoarele în urma lui în Pavilionul regal. Cimitirul de regi adăpostește doi mincinoși. Au fost, în tinerețea lor, frumoși și puternici, dar nimeni n‑a probat că femeile acelea, și mai ales Cîntăreața, s‑au oprit la ei. Au fost altele, destule, care se strecurau ca niște năluci, ca să ajungă pînă la ei, dar nu aveau nici o strălucire, în afară de cea a ochilor învăpăiați de dorința de a nu fi alungate. Luca va muta aici, lîngă Pavilion, și Cimitirul de regi. Ar vrea să facă schimb cu Eugenia, să n‑o mai știe lîngă domeniile lui, s‑o ducă pe ea în vechea cameră regală. Și‑a dat seama că Eugenia este femeia care