înger pervertit. Va muri în tine o mare poetă și nu se va naște o femeie, nu o femeie extraordinară, în orice caz, tiranică, numai suprafața vorbelor tale va fi aspră, înspăimîntătoare, adevăratele femei, lascive și lunecoase, n‑au limba ta ascuțită, ci privirea beată, ochii adînci și întunecați, arome tari și instincte feroce, bărbații cad înaintea lor ca niște berbeci, cu fruntea în pămînt, fulgerați și nimiciți, pot mătura pe jos cu ei, sînt încîntați să fie puși la orice, plîng de extaz și le îmbrățișează genunchii într‑o adorație de lunatici încinși de febră. Inteligența, Reia, nu‑i pentru femei, și nici talentul. Te ador, o, sublimă nefericită, amîndouă aceste daruri te‑au însemnat și nu vei scăpa de ele.“ Reia, care îl urîse o viață pe poet, își stîrnise pofta să intre în poemele lui și nu se îndoia că vor curge ca rîurile în munți, repezi și limpezi, iar ea își va răcori fruntea în undele melodioase. Încă nu‑și pierduse credința că propria ei poezie îi va asigura un monument, dar se gîndea să‑și îndoiască asigurarea. Împotrivirea față de viața domestică se atenuă și ea, un mariaj cu Gabură îi surîdea, în fond va lăsa o moștenire fabuloasă, de ce să‑i scape din mîini? Va asculta propozițiile neroade ale ofițerului stării civile, numai ei doi, ea și Gabură, și la întoarcere îl va azvîrli în atelierul său, să‑și consume febrele, să ardă pînă va deveni o scorbură. Pictorul surescitat, aproape țipase cînd se izbise de schimbările din casa lui. Cine le‑a ordonat și cînd? Nu mai avea habar de zilele cînd se pregătea primirea Bibliotecilor și el însuși autorizase, placid, să se creeze vidul ce‑l înghițea la cea mai mică mișcare prin vechiul palat. Ucenicii, la cererea Relei, umplură spațiile la loc, chiar în noaptea cînd Matei se găsea la Eugenia.

„Ei, acum Bibliotecile nu te mai preocupă, rîse Eugenia, cu ochii săi luminoși, și Matei îndură cu greu apăsarea lor. Într‑adevăr, nu‑l mai preocupau. Au ajuns unde trebuiau să ajungă, mai zise Eugenia. Învățătura, adevărata învățătură se adună, nu se împrăștie. La ce le‑ar fi folosit să afle că trăiesc într‑o lume mai rea decît și‑o închipuie? învățăturile mari și secrete sînt numai pentru inițiați. Inima lor le absoarbe, iar înțelepciunea îi ajută să le dea drumul în lume cu măsură.“ Matei auzi, cu întîrziere de cîteva zile, glasul lui Luca, în momentul trimiterii lui Gabură în atelierul său: „Să fie adunate cărțile în Pavilionul regal, cele destinate mie și Taisei să‑mi fie aduse legate în argint, în această seară. A fost o eroare profundă și dăunătoare. Un pictor răsucește culori și stoarce din ele ceea ce muritorii nu văd, cărțile îi împiedică, sînt un zid care se cere trecut, fără nici un cîștig. Setea devastatorilor de convoaie n‑a făcut altceva decît să arate imensitatea golului din ființa lor. Nimeni nu aleargă după ceea ce are. Bibliotecile Pavilionului regal vor crește învățăcei sîrguincioși, dispuși să scrie alte cîteva mii de biblioteci, și acelea vor avea și ele învățăcei, și tot așa la nesfîrșit. Va fi atît de puternică înțelepciunea, că se va lipsi de războiul cu proștii, îi va strivi doar dilatîndu‑și plămînii. Bibliotecile Pavilionului regal deschid Mileniul înțelepciunii.“ Eugenia reveni la rîsul ei tonic și dinții îi sclipeau regulați, de un alb izbitor, reconfortant. „Te‑am chemat, Matei, să‑mi spui ce femeie sînt. Azi nu‑mi pasă de Pavilionul regal și de soarta lui Gabură.“ Dintr‑o dată, Eugenia, cu o tandrețe furioasă, îl îmbrățișă: „Prostule, eu sînt Martha! Te‑am lăsat să rătăcești și să te înșeli, ca sa înveți să mă cauți. Tot ce‑ai știut pînă azi n‑a avut nici un temei. Din noaptea gerului năpraznic, cînd ai dormit într‑unul din paturile imperiale, și eu am dormit în celălalt, am fost destinată ție și m‑am numit Martha. Malacul blond și îndatoritor, pe care mi l‑ai atribuit de bărbat, mă slujea pe atunci ca un om de casă, n‑a ridicat privirea pînă la mine. Te‑am urmărit o noapte întreagă, cum bei și cum te uiți să mă vezi, a fost un examen rece ca o adiere a morții, pentru că ai fi putut să mori chiar atunci, dacă asta ar fi fost necesar. Acum vei trăi, știi și tu asta. Mai vreau doar să‑mi spui ce femeie sînt. N‑am nici o slăbiciune: numai aceasta, să mi se spună ce femeie sînt, și din ce aud deduc cît de mare‑i lumea și ce pot să întîlnească alții în ea, suport comparații și chiar le doresc, altfel cum poți fi învingătoare? Puterea mea se revarsă doar asupra altora, nu se întoarce asupra ei însăși, pentru că emană de la mine, așa că, împotriva a ceea ce bănuiai, sînt plină de slăbiciuni, bine mascate (și ispititoare), folosește‑te de ele. Rodica există și ea, ca și cealaltă Marthă, inventată de tine. Nu‑ți cer să renunți la ele, ci să mă vrei pe mine. Există tot ce ne imaginăm, ți s‑a spus de atîtea ori asta, și noi înșine, pînă la urmă, sîntem creația imaginației noastre.“

Dimineața, în paturile imperiale, cînd se treziră Matei și Eugenia, lumea li se păru că înaintează încet spre apusul ei, deși o zi abia începea, „Să‑ți spun acum ce femeie ești. Totdeauna, despre o femeie pe care ai ținut‑o în brațe, poți spune ce a fost, nimic nu‑ți garantează că va rămîne așa. Dar eu voi spune totuși ce femeie ești. În primul rînd, tu nu ești Martha. Chiar dacă ai fi superioară ei, Martha și grădina paradisiacă sînt unice. Ești o femeie șarpe, întîi îți adormi victimele și apoi le devorezi. Anticii ar fi făcut din frumusețea ta model pentru statui, iar cei care te vor cunoaște de azi înainte, după noaptea noastră în paturile imperiale, își vor pierde mințile. M‑am convins, turnul misterios, în care îți urcai oaspeții și despre care s‑a vorbit atît, n‑a fost clădit niciodată. Îi purtai tu pe scările lui, pentru că n‑ai existat decît tu. Toți sînt cuprinși de bucuria