dintotdeauna, doar mai mohorît și mult mai irascibil, supărîndu‑se din nimic, înjurînd, cînd o fi învățat înjurăturile n‑am idee, el nu știa să zică nici măcar mama mă‑tii, nu realiza că lipsise un timp destul de îndelungat și mi‑a cerut să iau calendarul de pe perete, nu‑l interesează.“ Poetul, el însuși amețit, sosise în casa Gabură pentru a reintra în contact cu o sursă certă de informații, ceea ce i se spunea nu avea credibilitate. Evenimentul îl surprinsese în somn, pentru el trecerea decursese brusc, pe fondul fantastic al relatărilor ezitante ale celor care luaseră parte la el și îl treziseră, aruncîndu‑l în altă lume decît cea rămasă afară, pe malul somnului. Pe cîmpurile din jurul orașului bătuse un vînt și adusese o moleșeală inimaginabilă, cărțile zburaseră din mîinile celor care mai citeau încă, la focuri sau la lumina lunii, nu se miraseră că aveau mîinile goale și porniseră în valuri spre oraș, cuminți, uitîndu‑se atent unde calcă și pe măsură ce ajungeau la casele lor, valurile se subțiau și pînă în partea cealaltă a orașului se topeau cu totul, în urmă apăreau lumini în case, dar orice zarvă murise, o oboseală generală chema la odihnă și un sentiment de uitare se infiltrase atotputernic, însoțit de o vinovăție nerecunoscută. Cîmpurile goale, bătătorite, respirau în voie și iarba se ridica de la pămînt, trosnind, turme de iepuri alergau în neștire, flămînde, din blana sprintenelor animale scînteiau licurici, o invizibilă materie fosforescentă îi transforma în unde luminoase. „Blestemată fie ziua cînd am intrat prima oară aici, zisese Kitty. Mi‑i nesuferit să fac din oameni altceva decît ceea ce sînt. Acum o să se tăvălească iar în culorile lui și o să mai mîzgălească, sînt sigură, cîteva hectare. Ucenicii or să‑și strîmbe genunchii închinîndu‑se, adoratoarele or să juiseze în somn, achizitorii or să capete halucinații, pereții din locuințele dentiștilor, ginecologilor, zarzavagiilor se vor umple de «G»‑uri, pentru că nu semnează acum, din economie, decît cu un «G», vechi tablouri Gabură vor lua calea întunecoasă a bursei negre, iar cine va poseda unul chiar din perioada cataclismului, fiindcă asta va fi moda pe cel puțin cinci ani de acum înainte, va călări pe rama lui mai confortabil decît într‑o limuzină, sau la nevoie va schimba‑o pe una veritabilă, cu consum mic de benzină, mai pretinzînd și ceva pe deasupra.“ Martha, ca de obicei în compania lui Kitty, primea mărturiile tăcută și salutase cu o imperceptibilă înclinare a capului plecarea Relei. „Am să te trag și pe tine în singurătate, zise Kitty. Reparația, poftim, s‑a produs, amestecul meu, cum ai dorit, s‑a încheiat. Dar parcă prea este fleșcăit, măreția nu le priește oamenilor, este cea mai crudă dintre amăgiri, și el a trăit una fără egal. Este un mare pictor,. Martha, sau eu sînt o proastă?“ „Este un mare pictor, răspunse Martha grav. Unul dintre aceia despre care se scriu tratate și intră în enciclopediile străine. Un pictor cu mulți descendenți, cu biografi certăreți, disputîndu‑și documente dubioase, arta lui devine recuzită oficială la bienale ticsite de celebrități, de pe urma lui se consacră pleiade de specialiști, ei înșiși așezați pe mărimi și asaltînd posteritatea în plutoane compacte.“ „O, doamne, spuse Kitty, cînd vor avea artiștii chipul unor zei și nu al unor tăietori de lemne, să nu‑mi zici că atunci și‑ar pierde vremea, sînt cei mai îndreptățiți la frumusețe și cei mai lipsiți de ea. Le cad pantalonii și îi leagă cu bretele, mănîncă din castroane și își înfundă mîinile pînă la coate scormonind prin mîncare, plîng la picioarele vînzătoarelor de magazin și tîmpițelele nu știu cum să se scape de ei, să fugă la iubiții lor, «iar s‑a ținut fraieru’ ăla de mine, îl cunoști, ți l‑am arătat cînd erai cu Nelu blondu’ și v‑ați distrat grozav, l‑ați invitat la masa voastră și el, blegu’, a plătit consumația ce o adunaserăți voi de trei zile, a plătit numai să mă vadă pe mine, am să‑i cer să mă îmbrace în aur, să crăpați voi toți, să stați la rînd să vă primesc și să vă frigeți cînd veți pune mîna pe mine și eu să zic jos laba, bă, cum îți permiți, crezi că sînt tot aia?»“ Kitty ar fi continuat să joace rolul unei pipițe îmbufnate, să i se substituie îmbrăcată în limbajul vulgar, dar Martha curmă debitul ei și Kitty se mărgini să facă doi pași în stilul acelor vînzătoare și s‑o „atace “ pe Martha, atîrnînd de gîtul ei, suspinînd cu pauze mici, de efect: „Mă săruți, iubitule? Vrei să fim numai noi doi?“ Brusc, Kitty se scutură apoi, ca strangulată de friguri. „Eșecul meu a fost total, draga mea Martha. Arta refuză să mă primească și eu o refuz la rîndul meu, ca mincinoasă și trivială, incapabilă să înalțe sufletul, ci doar să‑l amețească. Să nu aud de Gabură. de poet și de amicii lor, să nu aud de muze și de tristeți, mi‑ai rămas doar tu, dar și cu tine trebuie să mă războiesc, la ce‑ți folosește nerozia de a te ține de ei? Dispari și iar te readuc în cercul lor, ce farmec necunoscut ți se dezvăluie și‑ți alimentează nestatornicia?“ Martha nu avea să dea un răspuns și la despărțirea de ea, Kitty, cu sufletul de piatră, se închidea iar în cavoul acelei singurătăți reci din camera cu mostre geologice. Gabură, inabordabil, reclamase poetului să‑și adune opera, ca să i‑o ilustreze el, toată, mai exact nu el, Gabură, ci școala lui. Orice conflict cu poetul se ștergea. Motive prea confuze îi opuseseră ca să mai poată fi luate acum în considerare. Reia, printr‑o retragere strategică, își recăpătă pas cu pas puterea, nu mai era dispusă s‑o împarte cu nimeni. Lingușelile poetului o mulțumeau, dar deocamdată nu se decidea să‑i dea o întrebuințare mai ca lumea bardului, se limita să‑l finanțeze, cu un dispreț atît de fățiș că poetul rînjea amenințător: „Bunurile sînt ale proștilor, zicea, pot să le iau fără complexe. Ești un înger, Reia, dar un