nu părea să fi trăit și altceva în ultimele zile, adică exact în timpul cît orașul fusese răscolit de furtună. Inutil deținu adevărul, chiar de la Kitty, imediat după acel elogiu al suferinței, Matei avea să admită mult mai tîrziu că faptele s‑au petrecut întocmai. Ieși din observator purtînd în mîini schema acestor fapte, scenariul lor, ca și cum n‑ar fi aderat la ele, s‑ar fi desolidarizat grăbit și dezolat, ele, faptele, infirmînd nu numai credința sa, ci și sensul actelor imediate, mărunte, aducîndu‑l în postura neconvenabilă de ins deplorabil purtat de colo‑colo, azvîrlit de valul demolator cine știe unde, desconsiderat, uitat acolo ca fără trebuință. Ceea ce înțelegea exact, chiar în postura de ins abandonat, era faptul că în casa Gabură se jucase încă o carte care îl privea, și încă una esențială. Indirect, participase și el. Toți cei cu care venim în contact, în viața lor ulterioară duc neapărat ceva cîștigat cu ajutorul nostru, încît implicit sîntem părtași, adeseori, la fapte de care nici măcar nu avem cunoștință. Tăcerea înșelătoare, retragerea la marginea pustiului a casei Gabură din zilele devastării convoaielor își prezenta abia acum adevărata față. Gabură, departe de a fi fost pasiv, cum se povestise inițial, intrase într‑o agitație nebună, îl somase pe Leonardo, cu pistolul în piept, să înceteze și să‑și curme dizidența, ce biblioteci voia să înființeze și cu ce drept? Devastarea îl uluise pe pictor și încercase, cu puterile sale puține, să capteze răscoala și s‑o convertească într‑o curgere de energie în favoarea marilor sale planuri. Reia izbutise, ca întotdeauna, să‑l anihileze pe pictor, în primul rînd alungînd‑o pe Martha, după ce ea o chemase, disperată, să‑și unească forțele cu ea, și ținînd‑o la distanță pe Kitty, cea de a doua care l‑ar fi putut influența. Cînd nu se întrevedea încă nici o soluție, Reia considera că izolarea lui Gabură este strict necesară și că oricare altă femeie, în afară de ea, ar juca un rol nefast. Kitty intră în casa Gabură în momentul cînd Matei pornise la drum și în anturajul pictorului domnea deruta. Își făcuse intrarea ca de obicei, cu aerul ei disprețuitor, dispusă să zeflemisească tot ce aveau mai sfînt cei de față, îi înghețase cu privirile ei pline de imputări și care anunțau represalii sălbatice. Se și pregătiseră justificări față de Kitty, fusese atîta vreme bolnavă, ea, prima logodnică a maestrului, și nu numai că nu o vizitaseră, că nu‑l duseseră pe Gabură, imediat după revenire, lîngă patul suferindei, dar toleraseră, sau atrăseseră dezmembrarea imperiului, nepriceperea se lăfăia peste tot, în ciuda drasticelor restricții ale fostei soții, Reia. La vederea lui Kitty, Gabură, devitalizat pînă atunci, neadmițînd că el este pictorul, țipase cu glasul celui în sfîrșit salvat: „Tu îmi aduci înapoi arta mea! Tu ești așa cum spune poetul, Ființa Sublimă, existăm pentru a te sluji pe tine, întinerim sub lumina ochilor tăi!“ Gabură era iar voluntar și la un semn al său, scurt, poruncitor, în afară de Reia, toți părăsiră salonul. Dezastrul Bibliotecilor Gabură își trimitea pînă aici surdele sale tumulturi, cu puterea și vuietul apelor mari, venind neînfrînate ca un tăvălug bolborositor, după ce și‑au ieșit din matcă și nu mai cunosc nici o lege. Bărbatul rămas singur cu cele două femei își îndreptă statura — din tinerețe nu mai fusese atît de impunător — și își recăpătă vechea sa prestanță, spiritul său protector, care stătuseră la urma urmei la temelia imperiului său, îl stimulase în expansiunea necurmată. „Unde este Martha? spuse. Vă vreau pe toate trei. Numai voi ați însemnat în existența mea alte drumuri, numai vouă vă datorez recunoștința mea. A venit timpul însă, oricît am crede noi altfel, să mă despart și de voi. Calea mea, ca a tuturor marilor oameni, a intrat în singurătate și vine totdeauna un timp cînd trebuie să ne consacrăm adîncurilor din noi, cu o asemenea ardoare că în jur se instalează pustiul. Înaintăm, cu vremea, spre taine ce sînt ascunse numai în noi, lumea exterioară își micșorează contururile, și le estompează, își pierde drepturile asupra noastră și se mulțumește cu ce îi oferim, cu ecoul trăirilor din noi. N‑ați observat că respectul începe atunci cînd nu te mai ciocnești de oameni, cînd între tine și ei s‑a pus distanța necesară ca să ai libertatea de mișcare?“ Perorînd, Gabură, fără nici un control, cu mîinile sale mari zburînd în ritmul cuvintelor, se apropie și prinse umerii lui Kitty, ținînd‑o încă destul de departe de el, ca și cum ar fi vrut s‑o examineze bine, să‑și fixeze în memorie fiecare linie, cu umbrele subțiri ale feței, cu jocurile de culori pe care numai un pictor le poate sesiza. Reia tresări, cuprinsă de un frison. Kitty, știind că este prea tîrziu să evite atingerea lui Gabură, își păstră ținuta impecabilă, puțin mirată, și chiar privi mîinile lui, mîini de zugrav arse de culori și acizi, iar cine ar fi văzut‑o atunci, cum urma să povestească Martha, intrată fără ca ceilalți să fi observat, martoră la scenă, s‑ar fi cutremurat ca sub efectul unui șoc, pentru că frumoasa Kitty devenise o flacără și emana o lumină ciudată și pură, care o așeza într‑o ramă de portret vechi. „Și‑a luat mîinile de pe umerii ei, povesti Reia, în aceeași seară poetului, îngîndurat, sfios, în mod cert nu era conștient ce se petrece cu el și ne‑a părăsit pe toate trei. Mult mai tîrziu l‑am găsit lucrînd în atelier, abia a avut vreme să se întrețină puțin cu mine, zorit să lucreze, cu dezordinea din preajmă pe care i‑o știam, din zilele bune, cînd inspirația îl strînge în chingi și n‑are timp să‑și pregătească culorile, să așeze un lucru la locul său, ori să caute cu răbdare, răsturnînd, aruncînd, făcîndu‑și loc cu greu prin hățișul dezordinii. Despre Bibliotecile Gabură n‑a vrut să audă și chiar m‑a invitat să las prostiile, «tot te mai ții de prostiile tale, nu vezi cît am de lucru?» Se întorsese de astă dată definitiv și era cel