și aș minți spunînd că mi‑i indiferentă, însă pînă la ea calea nu este atît de scurtă cum îți închipui, de aceea va trebui să ai întîi bunăvoința s‑o scurtezi. Nu‑i nevoie să‑ți dau eu vreo sugestie, dar uite, de pildă, mă persecută gîndul că toate clădirile acelea negre, sau poate nu sînt negre, poate sînt și ele strălucitoare, ascund, ca tot ce mă înconjoară cînd vin la tine, taine care nu‑mi sînt destinate, și asta mă întristează, iar sufletul meu amar n‑are cum să te mulțumească. Spune‑mi tu, să nu te întreb eu, să nu mai plutească între noi întrebarea: de ce s‑a închis calea spre Pavilion, de ce s‑au interpus șirurile de clădiri?“ „Ai simțurile fine, îi replică Eugenia. Este o schimbare de ultimă oră. Acolo sînt Marile Biblioteci și vor fi date în seama ta.“ „Nu ne ajung Bibliotecile Gabură, se revoltă Matei, cu orașul răscolit pînă în temelii, pînă la cenușa vetrelor străvechi?“ Eugenia vru întîi să‑i răspundă imediat și să‑l șicaneze că în această privință nu avea nici măcar informațiile elementare ale ultimului cetățean al orașului, dar preferă o mică stratagemă pentru a‑i pune în contact cu adevărul. Îi explică sumar că locuința ei s‑a îmbogățit cu o cameră utilizată pentru reflecții și cunoașterea instantanee a ținutului, fiind suficient să intri acolo ca să te afli în posesia adevărurilor trebuitoare, necunoscute celorlalți sau chiar ție însuți, cum i se întîmpla acum lui Matei. Oaspetele bănui relația dintre această încăpere și Pavilionul regal: „Ca să nu te duci la ei, comunici, nu‑i așa? de la distanță. Asta este ca și cum nu ai fi primită acolo. “ Eugenia își scutură capul, negînd, prea complicate erau relațiile ei cu Pavilionul regal, ca să le simplifice fără rost, numai pentru că Matei, suspicios din fire, nu admitea că i s‑a spus ceva pînă la capăt, îl luă pe musafir, ușor, tandru și îl introduse în camera despre care îi vorbise, cu aspectul unui observator minuscul, dar lipsit de instrumentele optice ale apropierii distanțelor, ba chiar de orice mobilier, cu excepția unui fotoliu ciudat, de dimensiuni liliputane, mai mult un simbol decît o mobilă cu utilitate practică. Matei nu‑și aminti nici atunci, nici mai tîrziu, să se fi deschis vreo ușă sau ca Eugenia să‑l fi părăsit, deși nici lîngă el nu fusese, iar observatorul își pierduse configurația, pereții săi, învelișul circular care îl alcătuia, pentru că asta era, de fapt, dispărură sau deveniră în asemenea măsură transparenți, că materialitatea lor se anula. Drumul ce‑l străbătuse Matei se anulă și el. Mai curios era că nu‑și amintea s‑o fi părăsit vreodată pe Kitty, mai ales că fata, în patul ei din camera invadată de minerale, palidă, suferindă, îi vorbea fără a avea aerul că tăinuia, că trecuse de bună voie peste episodul despărțirii lor, în vîrtejul devastării convoaielor: „Nu m‑ai ascultat pînă la capăt, îi zicea, am ales suferința ca să mă fortific și voi epuiza toate formele ei. Numai proștii se înspăimîntă că sufăr, pentru că în interiorul suferinței nimeresc într‑un pustiu, eu, dimpotrivă, capăt perspective nebănuite pentru investigațiile mele. Prețul tuturor elementelor care ne alcătuiesc ființa crește înmiit. Ai observat primii pași ai bolnavilor, ai celor care au fost bolnavi și nu mai sînt? Se transformă într‑o explorare extraordinară, reiau lumea în stăpînire și, dacă nu le‑ar fi frică, dacă n‑ar fi atît de fragili, s‑ar deda la o joacă puerilă, rostogolindu‑se, așa cum primii cosmonauți pe lună, în plimbările lor, printre dunele de nisip selenar, se dădeau de‑a tumba și se ajutau unii pe alții să se ridice, iradiind sub căștile protectoare de încîntare, de ce le rezervă temerara expediție, i‑am auzit chiar eu povestind și rîzînd, ca de isprava lor cea mai năstrușnică, ba s‑au mai și filmat în postura asta de mototoli, dar păstrau peliculele ca pe o raritate, ca pe o comoară, nu le proiectau decît celor mai selecți dintre inițiați și, probabil, în bagajul lor selenar, între ceea ce li s‑a permis să păstreze pînă la adînci bătrînețe, se găsesc și fragmente din descoperirea mersului. Suferința însăși, Matei, este o pătrundere în cosmos, n‑am lua act, cu săracele noastre simțuri, niciodată de fiorul infinitului, dacă n‑am fi catapultați spre el de o absorbție a neantului, care într‑o miime de secundă ne poate face să nu mai existăm, ca să ne reîntoarcă, așa cum revenim dintr‑un vis, la existența noastră familiară, dar cu adaosul acela misterios, fiorul reintegrării în lumea primordială. Ceea ce s‑a spus că este boala mea, Matei, este filozofia mea. Unul din cei înșelați ești chiar tu. Suferința este singurul loc unde nimeni nu te poate urma, deși toți sînt în preajma ta și mulți încearcă, pentru prima oară, voluptatea sincerității. Separarea, ca în experiențele de laborator de cea mai mare acuratețe, este perfectă. Suferința, s‑a spus atît de banal, ar fi un pas spre moarte. O inversiune stupidă de termeni, suferința este un pas împotriva morții și dacă am fi capabili de suferința totală, în sensul profunzimii, moartea s‑ar anula. Inșii ocoliți de suferință sînt condamnați la cea mai desăvîrșită platitudine, dacă, să admitem, mai continuă să existe.“ Elogiul suferinței îl mai rostise și altădată Kitty, dar pe atunci, în condițiile suferinței pe care o vedea cum progresează și cum atacă nemiloasă, cu o agresivitate oarbă, Matei nu‑i conferise acestui elogiu decît un rol neînsemnat, de apărare a demnității celui supus unor grele încercări și care nu poate ceda decît blestemînd în felul său relele lumii. De astă dată suferința nu mai apărea, deși își păstra însemnele, paliditatea, buzele livide, o rigiditate a trăsăturilor, se retrăsese în adînc și acționa de acolo, perfid, poate fără dureri, cloroformizînd organismul și dînd acuitate conștiinței, ca un martor îndreptățit să‑și rostească rechizitoriul, să nu rămînă în limitele unei simple relatări. Suferința tinerei fete, în faza ei de acum, îl dezarma pe Matei, Kitty trecuse un prag neașteptat și nu avea cum o urma, dar mai ales