atît de departe cît să nu mai fie zi.“ „Sînt luminile Pavilionului regal?“ mai întrebă Matei. „Strălucirea Pavilionului regal“, veni răspunsul. Discuțiile cu slugile i‑au displăcut totdeauna, ironiile lor, făcute în numele stăpînului și la adăpostul puterii lui, îi trezeau o lehamite care dispărea cu greu. Casa Eugeniei nu se schimbase, dar luminile Pavilionului regal persistau încă în depărtarea abia întrezărită. „Pavilionul regal nu era în vecinătatea ta, Eugenia?“ se interesă Matei. Oamenii de pază îl părăsiseră și păreau să aibă ca țintă un grup de clădiri mult mai apropiate, dar și ele conturate doar vag, interpuse între casa Eugeniei și Pavilion. „Vecinătatea cu un Pavilion regal nu este una obișnuită, îi explică Eugenia, cu un ton amuzat, ca și cum s‑ar fi întrebat de ce nu știe el atîta lucru. Sîntem vecini, sau nu numai vecini, ci un singur domeniu. Te afli pe domeniile Pavilionului regal, spuse de astă dată cu un glas maiestuos. Bine ai venit pe domeniile Pavilionului regal.“ Matei ezită, dar sinceritatea lui se dovedi mai puternică: „Eugenia, eu nu sînt nici de astă dată bine venit. Asta mi se întîmplă mereu de la o vreme, și nu numai aici.“ Nu manifesta însă o supărare prea vizibilă, ci mai degrabă se degaja dorința de a lămuri o situație neclară. „Ești pregătită de petrecere, mergi la o petrecere, spuse, și eu am venit tocmai acum.“ „Da, o petrecere, îi confirmă Eugenia, cu toată ființa transpusă în valul de bună dispoziție ce urma să se reverse, și încă o mare petrecere. Ai ceva împotriva ei?“ rîse la sfîrșit, cu dinții ei albi, strălucitori, dinții unui nobil animal de pradă. „N‑am înțeles petrecerile de cînd sînt, zise docil Matei, de parcă cineva l‑ar fi dojenit. Nu le‑am înțeles pentru că îți cer să‑ți cheltuiești timpul fără nici un scop. Cei mai triști sînt oamenii care au parcurs o petrecere de la un capăt la celălalt, n‑a mai rămas nimic în ei care să nu se clatine, abia se adună să‑și poată relua biata lor viață dinainte, ajunsă iarăși la mare preț.“ Eugenia, cu brațele goale, cu bustul ei superb, îi stătea în cale și nu‑l invita s‑o urmeze, cum făcea întotdeauna. Nu‑l invita și îl incita să riposteze, să încerce să o dea la o parte, să se angajeze într‑un joc care să înfrîngă barierele, pentru că devenea din ce în ce mai evident, din rîsul ei, din mișcările ascunse ale trupului, predispus spre veselie, spre abandonare, spre hîrjoană, că interzicerea accesului la paturile imperiale nu reprezenta decît începutul promițător al unei primiri în intimitate, fără urmă de interdicție în el. Din noaptea dintîi, a gerului năpraznic, a serii cînd malacul chefuise nepăsător, cu obrajii aprinși și satisfacția bărbatului care a închis în casa lui o frumusețe rîvnită, răpită celorlalți, întărîtați să revină sălbatici, să‑și joace încă o dată șansa, Matei nu mai simțise atît de viu atracția femeii, ațîțarea ce o răspîndea prezența ei, ochii nestatornici, căutînd mereu să alunece spre altceva, așa cum ea toată aluneca de bună voie și voia să ducă, în căderea ce o pregătea, ca un val necruțător, care poartă cu el arbori dezrădăcinați, o pradă smulsă după prea multă așteptare, cu dinții ascuțiți de poftă. „Te‑am chemat, Matei, cînd sperai mai puțin să mă vezi (să nu‑ți faci iluzia că ai venit singur, cum ți se întîmplă adeseori să te înșeli), te‑am chemat să petreci o seară cu mine, este o sărbătoare pentru care, după cum observi, m‑am pregătit. Dar dacă ai să fii atît de mirat și ai să te întrebi iarăși ce surprize te vor învălui, nu numai că ai să te lipsești singur de farmecul petrecerii, dar ai să mă întuneci și pe mine. Azi, Matei, eu nu exist decît pentru tine, nimeni nu va îndrăzni să ajungă aici. Nu ți‑ai dorit asta cu atîta patimă că nici nu‑ți permiteai vreun gînd deschis?“ Eugenia îi prinsese între timp mîna într‑ale ei, poate fără să‑și dea seama, și o ținea, mîngîind‑o, uitînd s‑o elibereze. Vorbea ușor, puțin cîntat, ca o actriță care și‑a învățat bine rolul, însă dintr‑o dată este nevoită să improvizeze, distrusă de emoție, și atunci face efortul de a rarefia cuvintele și de a le emite cu o lejeritate plăcută, înșelîndu‑se pe sine și căutînd să înșele, pînă sfîrșește în credința unei sincerități depline. „Eugenia, uiți mereu de unde vin, uiți cauza indispozițiilor mele. Las în urmă, de ce nesocotești asta? o lume în care trăiesc, n‑aș zice că‑i prea blîndă cu mine, o lume care mă apasă și mă absoarbe.“ „Nu, îl întrerupse Eugenia, tu nu trăiești decît în lumea în care vreau eu.“ Mai erau în prag și Eugenia persista în jocul ei, cu plăcerea celui care știe bine că n‑ai cum să‑i scapi și că pînă la sfîrșit îi vei fi recunoscător că te‑a prins în captivitate, că te‑a făcut să‑ți descoperi nepăsarea, predispoziția de a ieși repede din strînsoarea grijilor, a gîndurilor negre. Matei, abia sosit, se apleca încă sub greutatea priveliștilor părăsite, a întîmplărilor încărcate de răsturnări și incertitudini și oricît ar fi dorit, și o dorea arzător, nu avea cum renunța la chinurile lui, nu avea cum se dărui Eugeniei, și o suferință, din această pricină, o rupere a ființei sale i se întipărise pe chipul obosit, iar privirile, în fixitatea lor, mai păstrau o legătură strînsă cu luminile îndepărtate și mai cu seamă cu acele corpuri de clădiri, de dimensiunile unui mic oraș, care se interpuneau între casa Eugeniei și Pavilionul regal, intrigîndu‑l cu rostul lor, cu sensul ce se degaja din așezarea lor în imediata apropiere a splendorilor regale. Se cerea pusă întrebarea pe care cu siguranță Eugenia o intuia sau o lăsa chiar anume să planeze între ei, întrebarea ce‑i cu clădirile acelea, însă Matei amîna, ca într‑o cursă a răbdării, cînd cel mai slab cedează și pierde, se hazardează și se păcălește, or el tocmai asta voia să evite, păgubitoarea grabă a celui mai rău înarmat. „Eugenia, petrecerea ta este pentru mine