abătuți la întrebări și mîncau cu frică, nu cutezau să mărturisească cine sînt, iar femeile care le ofereau de mîncare, și care la rîndul lor colindaseră, în primii ani, satele, să întrebe pe prizonierii întorși dacă n‑au auzit de bărbații lor, dacă nu le‑au transmis un cuvînt că sînt în viață, femeile acelea grijulii nu le trezeau nici un sentiment, în afară de teama cu care veniseră. Se înstrăinaseră pînă într‑atît de toate că singura salvare era să încerce în altă parte, poate viața lor va prinde rădăcini totuși și trupul li se va umple de sevă, vor simți foamea cumplită, și frigul, vor fi în stare să se poarte ca niște bărbați, pentru că acum uitaseră, nu mai știau să se înfurie, să se îmbete sau să pîndească un dușman, să‑l urască cu o ură care să clocotească în inima lor, gata s‑o desfacă în bucăți. „Oamenii sînt capabili, își spuse Matei, să‑și piardă propria lor înfățișare, propria lor urmă, ceea ce le era atît de familiar, sa nu se mai recunoască, numai o împrejurare fericită fiind în măsură să‑i conducă înapoi spre cei care au fost, să le restituie vechea identitate și să poată face uz de ea.“ Mai trecuseră cîteva ceasuri și casa lui Gabură nu se arăta. De fapt, sînt în cîmp, observă Matei, dar oricum n‑are sens să mă întorc, drumul este acesta, era inutil să se întrebe dacă ar exista și altul. Probabil la casa lui Gabură este acum mult mai greu de ajuns sau el însuși se va fi retras din viitoare, cu casă cu tot, pentru a rezista extraordinarelor presiuni din ultimele zile. Îl intrigă puțin pustietatea cîmpului, ar fi trebuit să se găsească și aici miile de oameni și mai ales cărțile, cărțile din Bibliotecile Gabură, pe care el, Matei, încă nu pusese mîna. Oricum, ceva a intervenit, însă nimic capital, se petrec atîtea, nimic în stare să‑l întoarcă din drum și să‑i anuleze hotărîrea de a o aduce acasă pe Martha. Timpul petrecut lîngă Kitty, veghind să‑și recapete puterile, și pe care îl considerase o ruptură cu tot trecutul său, îi apărea nu numai îndepărtat, desprins de el, ci și o greșeală. „Eu nu mai sufăr însă, acum, este unul din avantajele mele, eu nu mai am drame, ci numai mari dileme.“ Un optimism moștenit de la părinți, și aceștia de la părinții lor, și tot așa pînă la capătul lanțului, îl făcea să admită, totdeauna, că va avea vreme suficientă să rezolve dilemele sale și că întîrzierea nu reprezenta o pierdere, ci dimpotrivă, îi înlesnea înaintarea în necunoscutul neguros și adîncirea cunoașterii, tocmai în folosul soluționării acelor dileme. Orice am trăi, indiferent cînd, este spre folosul nostru, își spunea. „Ei, da, se face ziuă, constată Matei. În plină vară zilele vin spre noi triumfătoare și au darul de a ne prinde în hora lor, de a ne tăvăli în soarele fierbinte și de a ne împinge spre apă, ne îmbată cu licori inexistente în restul anului și umblăm turmentați, fericiți, cu pielea pigmentată, ne afundăm în natură, cu o nostalgie atavică, rupem în dinți buruieni amare, ierburi lemnoase, spargem în cerul gurii fructe sălbatice și aleargă prin sîngele nostru nerăbdarea, întinerim și sîntem grăbiți, fraternizăm cu toate aberațiile ieșite în cale, ce să ne mai sperie cînd avem în noi puterea să renaștem în fiecare zi?“ Dimineața se întinsese peste cîmpurile goale cînd Matei, cu amărăciunea sa reținută, recunoscu fără dubiu că nu va ajunge la casa lui Gabură, pentru că nici nu apucase într‑acolo, probabil chiar la pornire deviase puțin și instinctele sale îl călăuziseră către Eugenia, da, era pe drumul spre Eugenia, ca de atîtea ori, sau, mai corect, ca de fiecare dată cînd viața sa avea nevoie să‑și schimbe unghiul, să abordeze mult mai direct o chestiune spinoasă. În definitiv, plecase ultima oară de la Eugenia nemulțumit, practic fugise, așa că nu era o nenorocire prea mare că se reîntorcea acolo, n‑avea decît, după aceea, să se ducă la Gabură. „Ați intrat pe domeniile interzise, auzi o voce plină, metalică, de paznic intolerant, de gardian înarmat, care vorbește cu puterea gloanțelor de pe țeava pistolului său. Opriți‑vă imediat și amintiți‑vă exact cine sînteți, pentru că aproape toți cei care ajung pînă aici se tulbură peste măsură, uită cine sînt și ne produc mari încurcături. Ținem închiși cîteva sute de inși, care se mai chinuie să‑și aducă aminte cum îi cheamă și de unde vin, ca să se poată descătușa și să‑și urmeze drumul. Matei declară rituos, supărat: „Merg la Pavilionul regal, sînt dintre intimii stăpînului, nu sînt dintre cei care pot fi opriți. “ Lîngă cel care îl somase apăruseră alți oameni de pază, muți, severi, gata să‑l ia în primire. Ceva impresionase însă în ținuta lui Matei, pentru că văzu cum se fac pregătiri să fie condus cu cinstea cuvenită. „Am venit să‑l văd pe Luca, întemeietorul dinastiei, zise Matei, duceți‑mă la el.“ Dar se pare că ultimele sale cuvinte stricară impresia primă. Oamenii se priviră între ei, solemnitatea inițială mai scăzu și într‑un tîrziu i se răspunse: „Se cunoaște că n‑ai fost pe aici cel puțin din veacul trecut. (Asistenții omului însărcinat cu controlul rîseră.) Nu se fac primiri decît o dată pe an, mai sînt pînă la viitoarea zi a porților deschise nouă luni.“ Matei porni mai departe fără încuviințare, cu un soi de mîndrie deșteptată atunci, deloc dispusă să țină seama de mofturile unor slugi. La o anumită distanță, rezervați, îl urmară oamenii de pază. Probabil Matei călca fără sfială, ca un familiar al locurilor, și asta impunea. „Ce sînt luminile care se văd, în plină zi?“ Întrebă Matei. „Nu sînt lumini și nu sîntem în plină zi“, i se răspunse. Ar fi însemnat să se angajeze într‑o controversă inutilă, soarele îl ardea în creștet, ce înseamnă că nu sîntem în plină zi? „Acolo unde se văd luminile, dacă dorești să le zicem lumini, nu mai este de mult zi. Este departe, exact