vor retrage înapoi în matcă și vor părăsi voluptuoasa îndeletnicire de căutare a secretelor din cărțile sosite în oraș. Printre locuitori pieri orice neutralitate. Indiferenții se scuturară de povara filozofiei lor și se rătăciră în mulțimile ce pendulau pe cîmpiile vaste. Maximum de reținere dovedea geologul. A fost văzut plimbîndu‑se cu mîinile la spate, de parcă s‑ar fi aflat singur, fără să atingă vreo carte sau să‑și răsucească gîtul pentru a recunoaște sau descifra un titlu. Orașul se golise complet de locuitori. Ușile și ferestrele erau deschise, din bucătării emanau mirosuri persistente de mîncăruri arse, interioarele hăuleau de singurătate. Consiliul comunal, în minutele dinainte de a se dezagrega, anunțase solemn că sosesc neîntrerupt convoaie și că devastarea este fără sens, ba are în miezul ei un pericol major: orașul se va sufoca, singura soluție constînd în renunțare, fiind de preferat încercuirea, asediul, decît moartea. Apelul consiliului avu însă o audiență foarte mică.

Matei nu‑și amintea cînd și de ce rămăsese singur. Comportamentul tuturor ajunsese imprevizibil și la apropierea serii deveni evident că serviciile comunale încetaseră să funcționeze: nu exista lumină, nu existau transporturi, apa se căra direct de la izvoare, în șiruri interminabile de vase improvizate. Pe cîmpuri se mai citea încă la lumina lunii. Încercările de a se aprinde focuri stîrniră proteste vehemente și fură curmate imediat. Leonardo, pe care Kitty îl căutase zadarnic, ca și pe Martha, ostenise și se desfigurase îndemnîndu‑și cetele. „Ce dezastru sublim, exclamă el sub seară. O sărbătoare păgînă a cărții. Niciodată poeții lumii n‑au avut atîția cititori.“ El însuși trimisese emisari după Martha, avea nevoie de sfatul ei pentru bibliotecile ce urma să le înființeze sub auspiciile sale, dar trimișii se înapoiară cu capetele plecate. Pretindeau că Martha a părăsit orașul la ivirea primelor convoaie. „Eva Angela, strigă în clipa cînd o întîlni pe Kitty, trebuia să prevăd că te voi revedea într‑o zi de apocalips. Iată că învățăturile lumii ajung pînă la noi. Să nu te lași înșelată de falsa priveliște din jur. Esențial rămîne că milioane de cărți au ars mîinile acestor netrebnici și că arsurile vor persista, pe cale ereditară, pînă la generațiile care se vor pricepe să sape în propria lor minte un loc nepieritor pentru cărți. Să nu plîngi orașul, el nu mai există, poate și locuitorii lui nu sînt acum decît fantome, rătăcind în neștire. Nici asta nu are vreo însemnătate. Importanți sîntem numai noi, care vom stăpîni cărțile, după ce nebunia se va spulbera. Eva Angela, nici un veac nu a avut un oraș ca al nostru. Voi întemeia aici Cetatea Poeziei.“ Se deșteptară pofte nesățioase. Se constituiră într‑o singură după‑amiază două sute de societăți, care își propuneau să capteze luminile revărsate într‑un dezmăț al risipei și înțelepciunii. Sub lună, cei dintîi pelerini intrară pe străzile fostului oraș, ei purtau semnele consacrării universale a locului devenit centru de atracție fără egal. Se tipăriră, în tomuri groase, primele cronici ale dezastrului și se răspîndiră în aceeași noapte. Matei își curmase meditația, care ocupase aproape întreg spațiul zilei, și primul său gest a fost unul de nemulțumire: orașul se înecase în haosul indeciziei. Se trezise în Matei puterea de care îi vorbise Eugenia. Dar printr‑un lanț ciudat de raționamente ajunse la concluzia, nebănuită și năucitoare, că aventura lui, aventura căutării Marthei, este la originea nimicirii orașului și că avea la dispoziție foarte puțin timp să apeleze fie la puterea sa, fie la intervenția Eugeniei, a lui Luca, a lui Kitty și a celorlalți. Ca întotdeauna însă, în ultima vreme, nu făcu ce trebuie. Reluă aceleași raționamente și le examină minuțios, pentru a elimina orice posibilitate de eroare, și rezultă clar că tulburările din casa Gabură, și mai ales participarea Marthei la ele, nu s‑ar fi produs dacă el ar fi întîlnit‑o pe Martha în strada Atena și ea nu s‑ar fi reîntors în casa pictorului. „Am rătăcit mult, foarte mult, ademenit de căutări secundare. Omenirea a plătit scump lipsa de prevedere, dar nimeni n‑a învățat nimic din asta.“ Matei se înarmă pentru recîștigarea timpului pierdut, iluminat în privința căilor de urmat, și porni direct spre casa Gabură. Fatala ocolire a punctului nodal trebuia răscumpărată. pînă nu se prăbușea încă totul, printr‑o acțiune fermă care s‑o despartă definitiv pe Martha de Gabură, de o lume cu care ea nu avea nimic comun. După cîteva ore de mers prin orașul pustiu, părăsit nu numai de locuitori, ci de‑orice altfel de urmă de viață, se întrebă dacă apucase pe drumul cel mai bun, ar fi trebuit să fie la Gabură, doar mai fusese de atîtea ori acolo și ajunsese de fiecare dată în cîteva clipe. Din casa lui Gabură o răpise pe Martha și își amintea atît de bine călătoriile înfrigurate din serile premergătoare răpirii. Drumul de unul singur îi făcu bine. Își răsfiră gîndurile în voie, fără nici o atingere eu întîmplările ce îngropaseră orașul în tăcerea de moarte, sfîșiată de pașii săi pe caldarîmul calcinat, care răsunau ca într‑o imensă catedrală, cu reverberații puternice, o masă sonoră copleșitoare. Avea credința că un adevăr se va impune foarte curînd: Martha este aproape sigur soția sa și din cine știe ce încurcături, din neatenția lor, lucrurile s‑au complicat peste măsură. Numai la sfîrșitul războiului — i se povestise — prizonierii veneau acasă, după cinci ani, după șapte ani, după zece ani și nu îndrăzneau să se apropie, iar nevestele, sau mai degrabă fostele neveste, acum măritate și cu copii, pentru că ei, foștii lor bărbați, erau de mult morți și pomenirea se făcuse după datină, cîțiva ani la rînd, nu‑i mai recunoșteau și îi primeau în casă cu milă, ca pe niște străini ce erau, îi omeneau și se uitau lung pe drum după ei cînd plecau mai departe triști, însingurați, mai sperînd, în adîncul negru al sufletului lor, că poate undeva mai sînt așteptați. Pe Matei îl impresionase, în povestea prizonierilor, imposibilitatea lor de a reclama vreun drept, resemnarea, pulverizarea vieții lor de altădată. I se spusese că răspundeau