maestrul o așteaptă și că, dacă are bunăvoința, să‑l anunțe cînd ar putea să se înfățișeze. Crainici cu porunci contrare, emanînd de la stăpînă, o somară să‑și întrerupă călătoria spre Gabură. Kitty însăși își trimisese vestitorii în căutarea Marthei și a lui Leonardo, fără a‑și comunica intențiile. În prima parte a drumului său, Kitty reușise să străbată cîteva din coloanele de la periferie, cu cărți din lumea orientală, închise în corpuri înalte de sticlă incasabilă, strălucind în ascunzătoarea lor. O agitație surdă, o rumoare crescîndă plutea în aer. Pînă la amiază orașul se mișcă destul de greoi, fără un sens anume, dar ceva neprevăzut era gata să izbucnească. Matei primi semnalele sale și înțelese că răgazul celor trei zile nu se va consuma pînă la capăt. Kitty, care revenise acasă, după ce parcursese centrul orașului și vizitase parcul, unde se instalase un fel de cartier general al Bibliotecilor, îl găsi în camera ei. Matei își permisese luxul unei meditații prelungi. Dacă Martha n‑a fost cu adevărat amenințată, pînă acum, și nu i s‑a pierdut cu totul urma, își spusese, perturbările din oraș puneau în primejdie relațiile lor în viitor. Cel dator să hotărască ieșirea din impas era el. Se bucură văzînd‑o pe Kitty. Îi va cere s‑o cheme pe Martha la ea. Cum de nu se gîndise pînă azi la o chestiune atît de simplă? S‑o cheme la ea și în sfîrșit să lămurească, chiar cu o întîrziere atît de mare, de ce a dispărut Martha din strada Atena, ce s‑a întîmplat cu casa ei  — a dăruit‑o ea unei bănci? — și în general cum se explică lunile de absență. „Ai aflat, zise Kitty, că atacul s‑a produs. Orașul devastează bibliotecile.“ În poartă, garda lui Kitty se aliniase, mută, supusă regulilor ei, gata să‑și reia misiunea în cazul cînd Kitty și‑ar fi părăsit iar domiciliul. „Contează pe tine, spuse Matei, fără să dea importanță alarmantei vești, după ce urmări cîtva timp mișcările tăcute ale gărzii. Ți‑au asigurat paza. Te previn că firele sînt în mîinile lui Gabură și el nu are capacitatea să stăpînească și să dirijeze evenimentele. El n‑a avut decît puterea să le provoace. Atît. Restul îmi revine mie.“ Dar Kitty nu‑l asculta. „Pe cînd mai eram încă bolnavă, mărturisi ea, mă convinsesem că nu există decît cunoașterea prin suferință. Vezi vreo altă cale?“ Se referea la cauza devastărilor abia izbucnite. Un zvon scurt, ca o flacără vicleană, răbufnise: Cărțile au conținuturi secrete și trebuiau să pună mîna pe ele. Orașul se revărsă în valuri, vechile dispute pieriră, nu mai erau adepți și potrivnici ai Bibliotecilor, un unic val de revoltă îi unea. Asaltară convoaiele, împrăștiară cărțile, mii de oameni ieșiseră în cîmp și citeau, dornici de învățături ascunse. „Omul își caută continuu salvarea, comentă Kitty. Și pentru că nu are altceva la îndemînă, distruge. “ Matei se concentră, cu puterea lui veche, de pe cînd mai era licean, pentru a vedea cîmpurile invadate de orășeni, și ca și cum și‑ar fi îndeplinit o datorie normală, începu descrierea a ceea ce vedea. Plăcerea descrierii atenua nemulțumirea și îl transformă într‑un observator aproape neutru, care se întreabă, constată scrupulos, meditează. Poate însăși descrierea nu era decît o meditație solitară în cele din urmă și nu‑și ocupase ziua decît cu această meditație: de fapt, convoaiele din cîmp nu mai există, s‑au spulberat și le va veni rîndul și celorlalte, din oraș. Cititorii de cărți s‑au trîntit pe burtă și savurează paginile deschise în față. Întreprinzătorii au tocmit salahori și cară spre locuri necunoscute rafturi intacte de cărți. Răspînditorii de idei au ridicat tribune și încă înainte de a fi parcurs cărțile din mîini, au dezlănțuit comentariile. Cîmpurile și‑au pierdut culoarea, peste iarba deasă s‑au așternut în straturi cărțile răsturnate din biblioteci. Auzi? Auzi? întrebă Matei. Sînt țipetele descoperitorilor. În cărțile din mîna lor a fulgerat un adevăr și ei îl vestesc celorlalți. Să nu te înspăimînți, Kitty, orașul nu va fi în pierdere. Cartea, din naștere, nu poate sta locului. Iată, amatorii de rarități dau cu piciorul, răscolesc, aruncă disprețuitori cărțile netrebnice, ei sînt singurii care știu că nu toate cărțile au dreptul la același destin. Uite cum le ridică de jos, ce lumină a coborît pe chipul lor, osteneala nu le‑a fost zadarnică, au fost răsplătiți, stăpînesc o comoară. Auzi urletele de acum? Le auzi? Sînt neputincioșii, cei pe care i‑au obosit întotdeauna cărțile, cei care urăsc tiparul și îl dușmănesc. Urlă de groază că orașul s‑a îmbolnăvit, că a fost cuprins de nebunia lecturii. Aleargă și trag cărțile din mîini, le calcă în picioare, le îngroapă în pămînt, dar în urma lor cresc la loc litere de tipar înalt. Au dat drumul sirenelor, să producă panică, să înece în vacarm glasurile, șoaptele, suspinele. Își rup hainele de pe ei, în accese de sinceritate, dar furia oarbă îi întunecă iar. Matei își urmă descrierea, fără oprire, pînă seara. Faimoasele Biblioteci Gabură, atîtea cîte intraseră în oraș, trecură în mîinile devastatorilor. Izbucnirea din primele ore se transformă cu încetul într‑o vînzoleală cenușie, în murmure neînțelese, ca apoi să apară pe cîmpurile devastate și să domine grupurile tari ale celor care selectau din mormanele de cărți valorile nepieritoare, operele care se opuseseră veacurilor și se șlefuiseră în contactul cu minți strălucite. Grupurile tari recurseseră la o îndrăzneală șocantă: se strecurau printre oamenii trîntiți pe iarbă, absorbiți de lectură, le întorceau cărțile să vadă coperțile și cînd apreciau că prezintă interes, le smulgeau pur și simplu, trecîndu‑le celor din spatele lor, și aceștia altora din urmă, cu repezeală fulgerătoare, pentru a fi depozitate la depărtări considerabile. Deposedații renunțau să protesteze sau să urmărească inutil prada, recurgeau la răsturnarea altor vrafuri de cărți, alegîndu‑și după plac. Leonardo institui un comandament al grupurilor tari și oamenii săi alcătuiră o țesătură complicată pentru a recupera ceea ce riscă, spuneau ei, să se distrugă și să se piardă in munții de hîrtie care aveau să rămînă pe cîmp, după prezicerile lor, atunci cînd valurile se