liber. Au fost mobilizați bibliotecarii din opt  ținuturi. Numai că sosirea convoaielor nu încetează.“ Matei nu tolera aceste preocupări ale lui Kitty: „Un om bolnav, spuse el, nu trăiește împreună cu ceilalți, rămîne pentru o vreme închis în lumea lui“ Kitty rîse: „Fii bun, te rog, și privește pe geam“ Matei privi și, descumpănit, se întoarse de la fereastră: „Da, au ajuns și aici.“ Cel puțin motoarele nu se aud, își spuse apoi. Geologul îi confirmă că membrii consiliului comunal sînt întruniți în sesiune permanentă și că a intervenit o sciziune cu consecințe imprevizibile deocamdată: să fie acceptate convoaiele sau să fie trimise înapoi, de unde au venit? Nu s‑a putut stabili dacă țara nu este toată contaminată. Nu numai cosilierii comunali, ci și orașul se diviză, partizanii primirii cărților înfruntau dușmani acerbi. Disputele se păstrau încă între zidurile caselor, dar amenințau să iasă în stradă. Din casa Gabură nu răzbătea nici o veste și foarte mulți neglijau faptul că acolo era centrul evenimentelor. Prima zi din răgazul ce și‑l acordase Matei trecu fără schimbări evidente, atîta tot că sosirea convoaielor nu se încheiase și undeva, la mari depărtări, staționau ultimele autocamioane, care n‑aveau cum ajunge la destinație, obligația tuturor fiind să se prezinte la Gabură sau măcar să‑i dea de știre. În cea de a doua zi, venit ca în fiecare dimineață să se pună la dispoziția lui Kitty, Matei observă încă de la poartă că s‑a petrecut ceva, liniștea nu mai era aceeași, deși, cum avea să constate, nu intervenise vreun element care s‑o tulbure, ci dimpotrivă, tăcerea casei se agravase: Kitty lipsea, își părăsise patul și lipsea. „Mi‑a spus că se simte foarte bine, îl întîmpină Elena, că peste noapte boala a dispărut. Arăta înviorată, ca în zilele ei bune, și a plecat foarte de dimineață, să n‑o prinzi aici. Mi‑a zis că nu vrea să te indispună, dacă ai mai fi întîlnit‑o acasă, s‑ar fi văzut obligată să‑ți nesocotească sfaturile și să plece totuși. Eu însumi cred că s‑a făcut sănătoasă. Să fie în legătură cu sosirea convoaielor de cărți? Cu zvonurile ce nu mai încetează că azi se va decide soarta lor?“ Matei, întristat, își aminti cît de greu îi fusese să se strecoare pînă aici și, iată, Kitty nu‑i acasă. „Mi‑ar părea rău, se plînse Elena, să pierdem cărțile. Orașul nostru are acum o mare șansă. Chiar dacă ar trebui să trăim așa, cu drumurile blocate, și tot este mai avantajos ca înainte. O mulțime de femei bine s‑au decis, știu din sursă foarte sigură, să lucreze la Biblioteci. Specialiștii au și trecut la treabă: elaborează sisteme de clasare și circuite ale cărților, pentru că se pun probleme neîntîlnite pînă azi. Arhitecții imaginează localuri grandioase, care să lege patru orașe între ele. Bibliotecile vor avea la dispoziție o cale ferată proprie și, probabil, va fi nevoie și de un aeroport. Guvernul pregătește fondurile pentru construirea unei Academii și a unui oraș‑satelit destinat primirilor, se va și chema Orașul primirilor. Ideea de a se construi hoteluri separate a căzut, ar fi insuficiente. Soțul meu, atît de indiferent în alte ocazii, a prezentat sugestiile sale în vederea procurării celor mai trainice materiale de construcție. Pentru administrarea Bibliotecilor va fi necesar un corp de directori, se zice că se vor folosi criterii de selecție foarte severe, amatorii fiind numeroși și funcția presupunînd exigențe speciale. Elita orașului vor constitui‑o în viitor poligloții. Vor sosi mulți de peste hotare, după cum s‑a aflat au și început să‑și exprime dorința. Titlul de cetățean de onoare al orașului nostru va fi foarte rîvnit.“ Matei, sub avalanșa de vești, încerca să prelungească firele lor mult în viitor, să deducă urmările și să se situeze pe sine și pe cunoscuții săi în raport cu uriașa metamorfoză descrisă de Elena. „Nu va fi nimic din toate, spuse în mod neașteptat Matei. Este orașul meu și nu am fost întrebat.“ Îl surprinse și pe el tonul categoric, dar nu socoti că trebuie să‑l atenueze. „Și dumneata? o întrebă pe Elena. Intenționezi să treci în corpul marilor specialiști?“ „O, se apără grăbită femeia, eu nu contez, sînt mulțumită cu mica mea bibliotecă și n‑am nici un exercițiu de a trăi în lume.“ „Foarte bine, aprobă Matei. Voi instaura ordinea. Așa nu mai merge.“ Elena, după ce îl pusese la curent cu noutățile ce le deținea, reveni la Kitty, ca și cum n‑ar fi vrut să ia în seamă categoricele lui avertismente. „Sînt puțin îngrijorată pentru ea, zise Elena. Avea nevoie de o perioadă de convalescență, mai ales cu gustul ei pentru excese. Mi‑i teamă să nu fie angrenată de evenimnte și tîrîtă în viitoarea lor.“ Îngrijorările mamei — asta avea să se probeze mai tîrziu — nu erau lipsite de fine intuiții. De cum pășise în stradă, Kitty fusese absorbită de aventură. Un grup numeros de necunoscuți, surescitați, îi propusese să devină co‑director general, anunțînd‑o că tocmai se îndreptau spre casa ei, să‑i aducă propunerea, la sugestia unei mari personalități, al cărei nume nu fu pomenit. Spre uimirea ei, șefii convoaielor (spre deosebire de prima zi, cînd în fața casei Gabură nu apăruse nici un însoțitor, acum totul avea o organizare strictă) îi oferiră cărți rare, aduse din orientul îndepărtat, și o asigurară că le va citi fără dificultate, toți cei care primeau darurile lor fiind investiți, totodată, cu facultatea de a descifra textele în cauză, în aceeași măsură ca și inițiații. În spatele lui Kitty se formase un soi de gardă, din tineri înalți, chipeși, gata să intervină imediat, la cel mai mic inconvenient, nu‑i cunoștea pe nici unul, mai mult ca sigur nu erau din oraș, apăruseră în urma convoaielor, și acești tineri luaseră în seama lor purtarea darurilor, împărțite egal între toți, constituindu‑se astfel într‑un cortegiu impresionant, căruia i se deschidea drum, prin alte grupuri ce acționau spontan, la ivirea solemnă a tinerei fete și a gărzii însoțitoare. Crainicii lui Ieronim Gabură o vestiră pe Kitty că