secunda cînd își va deschide brațele, coșmarul cărților din camioanele arhipline (împreună cu Gabură, alungat prin volatilizare) se va sfîrși. Gabură se desprinse din îmbrățișare teafăr, emoționat peste măsură de evenimentul sosirii bibliotecilor sale. „Sînt Bibliotecile Gabură, zise. Faima lor va atinge pe cea a Oxfordului, vom înființa un institut specializat în studiul acestor biblioteci.“ Motoarele nu încetau să huruie și să zguduie orașul, fiind limpede că doar capul convoiului ajunsese în fața casei lui Gabură, și că nimeni, în acel moment, nu știa pînă unde se întinde șirul de mașini, cîte cărți fuseseră aduse și cîte mai aveau să sosească. Foarte curînd casa Gabură se sufoca în zgomotele convoiului, în jurul ei nu mai exista nici un spațiu liber, o mare mișcare se anunța dar ea nu începea încă de nicăieri. Mașinile păreau să fi sosit singure, nu se înfățișau însoțitorii, șoferii, toți oamenii aceia care își destind oasele după un drum lung, aprinzîndu‑și țigările și privind din cînd în cînd mai mult din obișnuință, fără o grijă deosebită, să vadă dacă alcătuirile vehiculelor au rămas tefere și se mai poate conta pe ele. Ca o fantomă, strangulat de nerăbdare, Leonardo prinsese de veste și alerga printre cărți, părea un lup flămînd, asaltat dintr‑o dată de turme de oi, fără a putea să înhațe vreuna, copleșit de mulțimea lor. Nu era greu de dedus că se aștepta semnul lui Gabură, dar pictorul arăta extrem de satisfăcut de starea lucrurilor și priveliștea îl încînta, nu se grăbea s‑o schimbe.

„Martha, zise Reia, după ce o descoperise pe arhitectă și ea acceptase să se întîlnească, sîntem datoare să ne unim, toate, și să salvăm casa care ne‑a adăpostit. Sînt alarmată, am pierdut, nu știu de ce, firul care mă conducea.“ Era o mărturisire rară la poeta suprarealistă, pentru care slăbiciunile oamenilor constituiau un rău primordial, o cedare periculoasă, o sursă de neliniște, denotînd un început de infiltrare a păcatelor, de multiplicare și, în ultimă instanță, de nimicire. Kitty, în patul ei, înregistră momentul sosirii bibliotecilor foarte amuzată, fără a se putea stabili cu cine comunicase (Matei instituise un zid de tăcere în jur), dacă se excludea ipoteza că ea nu avea nevoie să comunice cu cineva ca să afle. „În prezența a mai mult de trei cărți, Reia a fost totdeauna pierdută. În primul rînd că era obligată să aleagă, iar apoi pentru că ea consideră că nu poate exista decît o singură carte mare la un veac, restul fiind lemn sustras unui destin cu mult mai nobil: focul.“ Kitty îi împărtăși lui Matei, ca o răsplată pentru devotamentul său, că de la povestea cu cărțile se vor produce tulburări extrem de grave și că nici unul din ei nu va scăpa de ele. „Lumea în care năvălesc cărțile se răstoarnă întotdeauna, se dovedește că stă pe temelii prea șubrede și nu are cum să reziste. La temerile obișnuite se adaugă și aceea că niciodată cărțile nu se mulțumesc cu ce au distrus, ci tind să pună în loc lucruri de neînțeles, pline de spaimă și necunoscut. Pentru mulți, pentru cei mai mulți, cărțile sînt un dușman, o fiară de junglă care sfîșie nemilos. Lumea modernă este o lume bazată pe cărți, dintre file își scot capul, la fiecare pas, monștrii ce ne înconjoară, fericirea se tîrăște și ea pe file de carte, aici înghesuim tot ce ne trece prin cap, respirăm cu plămîni de hîrtie, ne ducem viața în foșnet de file întoarse și nici viitorul nu se arată mai blînd: vom muri sub tonele de hîrtie scrisă, din tot ce nu vrea să piară, cugetarea omenească este cea mai rezistentă.“ Matei, pregătit foarte bine s‑o apere pe Kitty, îi interzise să‑i mai vorbească despre convoaiele de cărți. Fascinat el însuși de cele ce se întîmplau, nu‑și stăpînea deducțiile și punea pe seama Eugeniei și a jocului de‑a puterea încurcăturile în care iarăși era atrasă Martha. Nemulțumit de sine, Matei își spuse că poartă o serioasă vină: de atîta vreme nu dăduse peste Martha și nu avusese o explicație cu ea. Nu renunța la retragerea pe care și‑o alesese, dar înainte de toate va trebui să dea peste Martha. Nu era exclus ca vina lui să meargă mult mai departe, poate Martha însăși îl căuta și era imposibil să‑l găsească, dacă el se lăsa pradă atîtor nestatornicii. Un obicei rău triumfă și de astă dată, în ciuda faptului că Matei nu‑i mai recunoștea nici un drept asupra lui: făuri la repezeală un proiect pentru expedierea convoaielor de cărți ale Bibliotecilor Gabură la pavilionul regal. Îl rodea gîndul că el este chemat s‑o elibereze pe Reia (și implicit pe Martha), pentru că avea știință de existența pavilionului regal și nu numai atît (oricine putea avea o știință atît de măruntă), cunoștea în esență ce reprezenta pavilionul și cine erau cei care îl stăpîneau. Poate că sînt și eu unul dintre stăpîni și încă unul care va deține pînă la urmă cea mai mare putere, își zise Matei. Pusă astfel, chestiunea convoaielor de cărți se complica puțin, iar destinul lui Matei căpăta altă direcție. Pentru a verifica dacă el, Matei, era chemat să dezlege enigma convoaielor de cărți, hotărî o așteptare de trei zile: în cazul cînd soluția nu intervenea, că nimeni altul nu găsea ieșirea, în acest caz, da, va rosti cuvîntul, pe care îl deținea de pe acum, însemna că el fusese cel ales. În intervalul celor trei zile, orașul deveni de nerecunoscut. Convoaiele de cărți continuau să sosească și să‑l împresoare din toate părțile. Cîmpurile din jur se dovediseră neîncăpătoare. „Primarul a decretat stare de asediu, îl anunță Kitty pe Matei. Spațiul de mișcare în oraș s‑a micșorat incredibil. În curînd va fi prea puțin loc ca oamenii să stea în picioare, unii lîngă alții. Pentru a se preveni asaltul convoaielor și a se obține o minimă descongestionare, s‑a emis și s‑a pus în practică ideea cedării tuturor depozitelor existente, a improvizării altora sub cerul