porți și dumneata, n‑am nimic împotrivă. “ Reia îi întinsese o carte de vizită, din cele pe care Gabură nu le mai folosea demult și era plină casa de ele. „O, ai fost foarte prevăzătoare, mă bucură extraordinar cînd sînt înțeles și nu trebuie să repet rugămințile mele. Te numesc secretara mea. Vei avea dreptul să iei hotărîri în numele meu, să accepți invitațiile ce îmi sînt adresate, dacă vei considera că este în interesul meu să particip, vei avea posibilitatea să refuzi primirea celor care nu m‑ar face decît să‑mi pierd vremea, vei avea anumite drepturi chiar asupra mea, să‑mi întocmești programul, zilnic, și cu maximum de severitate, să‑mi interzici activitățile care îmi risipesc inutil energia. Ca o dovadă a încrederii mele îți propun să‑mi devii soție și, în acest mod, drepturile cresc toate cu cîteva trepte. Ești soția lui Ștefan Ieronim Gabură. Am să anunț personal pe toți cei interesați. O să te rog să comanzi noi cărți de vizită, cu numele noastre amîndouă.“ Aici Reia supralicitase și scosese chiar din poșeta ei o carte de vizită din vechea lor căsătorie. „Nu pot să cred, exclamase Gabură. Va fi suficient ca eu să gîndesc un lucru și el să se îndeplinească întocmai, încă înainte de a fi rostit dorința mea. Minunat. Îmi voi dedica timpul marilor mele studii, nu se va pierde un minut. Bibliotecile mele sînt pe drum. Le însoțesc oameni de nădejde. După moartea mea le voi dărui orașului care m‑a adăpostit și a avut bunăvoința să împrumute numele meu. Îmi aștept bibliotecile. Sînt cărți în toate limbile cunoscute ale pămîntului. Numai cataloagele bibliotecilor mele ocupă zece rafturi și sînt întocmite după un sistem modern, codificat, să nu ocupe spațiu prea mult. Nu vom avea acces în bibliotecă decît noi doi, însă niciodată împreună. Îmi vei spune ce ore preferi și eu mă voi retrage. Îmi voi rezerva nopțile, pentru claritatea reflecțiilor din ceasurile cînd nu mai umblă în lume decît gîndurile celor mari, care nu au somn.“ Reia își făurise planuri. Va rezerva o perioadă pentru adaptare și, mai ales, va trebui să‑l redeprindă pe Gabură cu pictura. Nu i se părea greu. Într‑un anume mod, Gabură se oferea pentru remodelare și avea șansa să scoată din el un exemplar superior celui dispărut. Casa Gabură se goli aproape cu totul de vizitatori, la cererea femeii, pentru a‑l feri pe pictor de relații ce‑i puteau sugera comportări extravagante și pentru a înlesni acțiunile ei de redresare. Poetul, apărut să aducă omagiile sale stăpînei, dar interesat pînă la sufocare să dea ochii cu Gabură, fu îndepărtat fără menajamente. Leonardo nu‑și atenua elogiile și imploră să fie informat primul cînd se va redeschide casa Gabură. „Am meditat mult, spuse el, supremația nu i se cuvine lui Gabură, nici mie, așa că sîntem împăcați, va începe o epocă de frăție eternă, absolută, pentru că nici unul nu va rîvni să‑l domine pe celălalt. Supremația îți aparține ție, Divină Reia, și tu vei binecuvînta împăcarea noastră, a poeziei și a picturii, nedespărțita viață a celor mai mari dintre arte.“ Reia nu observă nimic alarmant la Gabură după povestea cu numele său și al orașului. Ea continua să ocupe mica odăiță folosită de pictor odinioară pentru repaosul de după‑amiază, iar Gabură se instalase (așa dorise) chiar în salon, fiind evident că va urma să treacă în vechiul său dormitor. Deocamdată, provizoratul era suveran. Chestiunea „autenticității” lui Gabură devenise fără sens. Nu interesa nici dacă el, Gabură de acum, era cel care dispăruse și a doua oară, la îmbrățișarea afectuoasă și dezinteresată a Relei. Reformele visate de Reia, noile moravuri, omagiile cuvenite stăpînei, numele casei, rostul ei, tot viitorul gîndit de fosta soție în singurătate, căpătau alte contururi, erau evaluate în funcție de evoluția adaptării lui Gabură și de pretențiile ridicate de el. Brusc, se interpuse însă un obstacol neimaginat. Gabură dezmembră tot avutul său și îl scoase în stradă. Tocmise cîteva echipe, în ascuns, și în cîteva ore, în lipsa Relei, plecată în oraș, operația se înfăptui. Dezastrul consta în distrugerea celei mai mari părți din tablouri. „Am vrut să ai această surpriză, zise Gabură. Bibliotecile mele sînt pe punctul de a sosi. Cred că le‑am făcut loc suficient. Am să te rog să te îngrijești ca toate astea să dispară din stradă, nu avem nevoie de gură cască. Le poți vinde, dărui, arde, arunca, nu mă interesează soarta lor.“ Reia, după o scurtă chibzuință, calmă, spuse: „Am înțeles tot jocul tău. Vrei să aranjăm odată casa asta, prea s‑au strîns de toate în ea. Voi avea grijă eu să arate curm trebuie.“ Și fără ezitare, puse să fie duse înapoi lucrurile, dar aranjamentul casei se schimbă în întregime. Reia consimți să lase un spațiu pentru „biblioteci“. Dezinteresul lui Gabură, sub ochii căruia se reinstalau lucrurile scoase de el în stradă, o încurajă. Reieși că nici tablourile nu suferiseră chiar atît de mult, cum apreciase Reia în prima clipă, și o triere separă pe cele deteriorate, care urmau să fie încredințate ucenicilor pentru restaurare. Dar pe măsură ce treaba înainta, pe fața suptă a lui Gabură se întărea un zîmbet malițios, ca și cum ar fi vrut să spună: Nu mă asculți, vom vedea noi la urmă. „Este bine așa?“ Îl consulta din cînd în cînd Reia. „O, minunat, minunat, răspundea, distrat, Gabură. Să nu‑ți scape însă din vedere bibliotecile. Bibliotecile.“ Casa căpătă aspectul unui palat renovat. Reia, cu o încîntare vizibilă, trecea peste tot, și își exprima satisfacția că izbutise să convertească într‑un aranjament atît de util mica nebunie a lui Gabură. După două zile de muncă, dormi adînc și odihnitor. Se trezi într‑un uruit cumplit de motoare. În fața casei, șiruri de camioane încărcate cu cărți așezate în rafturi grele: bibliotecile sosiseră. Dezorientată, pentru prima oară, Reia făcu un pas înapoi. Și o primă mare greșeală: alergă la Gabură, perfidă, și îl îmbrățișă cu o falsă afecțiune, în speranța că în