drept, mereu în căutare de ceva, fără prieteni, singur ca întotdeauna. Boala mea se anunță fără sfîrșit, oricum este infinit mai interesantă decît viața mea din ultima vreme. Am așteptat ca măcar unul din voi să mă urmeze, dar vă încăpățînați să fiți sănătoși, vă privați de dreptul vostru de a vă cunoaște deplin. “ Matei se găsea de cîteva zile într‑o poziție neconvenabilă. Exista riscul permanent să răzbată pînă la Kitty noile vești din casa Gabură, or se născuse un tabu în legătură cu dispariția pictorului, de care Matei credea că nu este străină îmbolnăvirea lui Kitty. Rememorarea încoronării și a îmbrățișării fatale, gîndea Matei, ar fi avut urmări nefaste pentru Kitty. Boala o despărțise de acel episod și pînă la un punct reprezenta o purificare, poate ea voise în mod expres să pună o barieră de netrecut între puterea cu care se trezise dintr‑o dată și viața ei obișnuită, în mod cert abandonase acea putere și nu și‑o mai dorea, rămînea de văzut însă dacă darurile primite și de care făcuse uz, alungîndu‑l pe Gabură de la ei acasă, renunțaseră și ele și se depărtaseră de Kitty. Destule necunoscute subzistau încă și nu era nici un motiv să fie răscolită memoria proaspătă a misterioasei dispariții a pictorului celebru. Cu atît mai mult cu cît Gabură revenise la vechea lui casă. Într‑o dimineață a fost găsit făcînd ordine prin atelier. „Am pus ieri asta aici și uite unde o găsesc, se plînsese Relei, chemată imediat ce fusese semnalată prezența lui Gabură. Imaginează‑ți că n‑aș mai avea memoria mea vestită, cum aș putea să dau peste ceea ce îmi trebuie? Toată viața am trăit pe baza memoriei mele. În somn, trezit, puteam să întind mîna după cel mai neînsemnat lucru, și era la locul său. Socotelile casei le‑am ținut întotdeauna fără registre, cu vînzări, împrumuturi, datorii, amînări de plăți și de încasări, cu miile de nimicuri, cu cumpărăturile de tot felul, ceilalți se încurcau și apelau la mine să le amintesc. O făceam cu plăcere. Mi‑au displăcut oamenii care își fac un merit din a nu‑și aminti nimic, coborîndu‑și viața într‑o nebuloasă fără repere. “ Reia socoti că, fără discuție, cel mai bun lucru este să considere că și ea a fost ieri împreună cu el, că nu este cazul să‑l contrazică, ci să‑l ajute să se integreze cu simplitate în vechea sa profesie. Se grăbea să‑i pună la îndemînă obiectele familiare și să privească atentă cum le aranjează, înțelegînd că în acest fel pictorul ia cunoștință cu vechile deprinderi, că se redescoperă pe sine și foarte curînd nimic nu va mai fi neobișnuit. „S‑a zis despre mine, îi mărturisi Gabură, că mi‑a plăcut pictura și că mi s‑ar datora zeci și sute de tablouri, că am umplut orașul cu ele. Un neadevăr total. Nu recunosc nimic. “ Semne de întrebare apăruseră imediat în ochii femeii. Dar ziua trecu fără nici un incident. Ca și ziua următoare. Ba chiar mai mult, Reia îl invitase la o scurtă plimbare și Gabură acceptase bucuros. La întoarcere, chiar în clipa cînd intrau în casă, Gabură întrebase cu o seriozitate gravă: „Cum se numește acest oraș?“ Reia îl tratase ca pe un mic șmecher, care se joacă mai mult decît i‑ar fi permis. „Orașul n‑are nume. Dar dacă îți face plăcere, putem să‑i dăm numele tău. Se obișnuiește acum. Sau unul derivat din numele tău.“ Gabură acceptase pe loc, cu o veselie spontană. „Nu mi‑ar fi trecut așa ceva prin cap. Amicii mei vor muri de invidie. Este ceva să tragi un oraș după tine și să‑i împrumuți numele tău.“ Apoi, după un timp de gîndire, concentrat și speriat: „Da, dar care este numele meu? Ce voi face acum?“ „O, nimic mai simplu, zisese Reia, îți alegi un nume și declari că este al tău, nu te mai desparți de el și recunoști că îți aparține, ori de cîte ori îl auzi rostit. Ai posibilitatea să‑ți alegi cel mai frumos nume. Pentru oameni ar fi chiar cu mult mai bine să nu moștenească numele, ci să și‑l aleagă singuri. L‑ar ține mai ușor minte și poate că ar exista mai multă fantezie decît azi. Sau ar sărăci și cea cîtă este și ar apărea un mare reformator, cu un dar fabulos, care ar împărți el nume.“ Gabură, preocupat să‑și aleagă un nume, zisese: „N‑am să pot singur, am să greșesc și vreau un nume frumos, să‑l dăruiesc concetățenilor mei și să fie înscris deasupra primăriei, să fie trecut pe cărțile poștale ilustrate și în enciclopedii, îți dai seama că am anumită răspundere. Ajută‑mă. Alege în locul meu. Pune‑te în situația că ar trebui să decizi.“ „Cele mai frumoase nume, teoretizase Reia, devin astfel după trecerea unui timp, după ce se încarcă de aura celebrității. Un nume banal, cum este Ionescu, ajunge să fie suprasaturat de semnificații și rostirea lui produce o tresărire. Am să‑ți propun un nume frumos și simplu, dar să nu‑l refuzi. Mi‑ar fi greu să aleg altul. Lasă‑mă un pic să verific impresiile mele. Aș vrea să fii cît mai mulțumit.“ Ca și cum i s‑ar fi transmis pe căi misterioase acel nume și nu mai rămînea decît să‑i fie confirmat, bărbatul abia întors de la plimbare se arăta foarte bine dispus, aproape fără nici un fel de griji. „Și care ar fi numele?“ Întrebă, de parcă n‑ar fi vrut să lase răspunsul în suspensie și să comită astfel o impolitețe, după ce el solicitase să fie ajutat. Reia rostise teatral, cu o voce tremurată: „Ștefan Ieronim Gabură.“ „O, se grăbise pictorul, un nume frumos, un nume frumos, nu m‑aș fi gîndit la el, aș fi ales oricare altul. Îți mulțumesc. Accept numele. Să le spui tuturor că eu sînt Ștefan Ieronim Gabură și orașul a purtat din totdeauna numele meu, dar am omis să anunț la vreme acest lucru. Te rog să comanzi o mie de cărți de vizită cu acest nume și dacă vrei, dacă îți face plăcere, poți să‑l