Matei nu‑i pomeni lui Kitty nici un cuvînt despre Gabură. Nu se îndoia că ea aflase despre întoarcerea pictorului, dar socoti că este dator s‑o ocrotească de amintirile din zilele dinainte de a se îmbolnăvi. Nu aduse în discuție nici pavilionul regal al lui Luca, deși avea indicii că și aceste vești pătrunseseră pînă la Kitty. Evită numele Marthei, iar atunci cînd Kitty îl rosti de cîteva ori, Matei nu se opri asupra lui, pentru a nu fi obligat să pună întrebări sau să facă mărturisiri. Avea convingerea că și ea, Kitty, înțelesese ce îl determina să procedeze astfel și că se bizuiau pe o convenție durabilă. Pavilionul regal înaintase în construcție, cu toate că Luca și Taisa nu‑și mai făcuseră apariția. Încredințaseră probabil Nonei și lui Remus grijile practice, ei retrăgîndu‑se în gara de la răscruce, lîngă Cimitirul de regi. Matei nutrea iluzia că îi va evita în continuare pe cei vechi, mai ales că se împrietenise, în cîteva zile, cu tatăl lui Kitty, venit din munți de peste două săptămîni și nedecis să se întoarcă. „Domnule, îi spusese geologul, cu mine nu vei putea conversa ușor, pentru că vorbesc puțin și ceea ce spun este nesemnificativ. Dar dacă vom ști să tăcem amîndoi destul, ne vom înțelege. “ Geologul aprecia străduințele lui Matei de a fi util. Încă de a doua zi preluase toate grijile casei. El făcea cumpărăturile și aprecia ce anume să se cumpere, lui i se predaseră fondurile și îi fuseseră deconspirate sursele pentru a le alimenta în viitor, i se recunoscu o autoritate măgulitoare. Cînd pășea în interiorul casei, ceilalți încetau să mai acționeze, așteptînd îndemnurile lui dacă să‑și continue sau nu îndeletnicirile, acomodîndu‑se imediat cu tot ce întreprindea Matei. Mama lui Kitty îl impresionă pînă la tulburare pe Matei — „Uite ce i‑ai făcut, zisese Kitty, cum o să‑și găsească liniștea?“ —, abia izbutise să rostească, în felul său aparte, cele cîteva cuvinte obligatorii. „Doamnă, spusese, sînt neobișnuit să întîlnesc ființe ca dumneavoastră. Lumea din care veniți îmi este demult străină, am uitat pînă și legendele ei. Dar totul învie acum cu o asemenea putere, că sînt fascinat. Străbunii dumneavoastră coboară în aceste clipe pînă în pragul casei și eu văd șirul lor, cum văd lumina ce s‑a răspîndit în jur la intrarea dumneavoastră. Acele străbune celebre, pe care le‑ați moștenit, v‑au dăruit cu o frumusețe rară în aceste locuri, deși nici pămînturile de aici n‑au dus lipsă de femei tulburătoare. Luați cuvintele mele ca pe un omagiu cuvenit.“ Exista o asemănare izbitoare între femeia ce‑l ascultase fără nici un semn că ceva neobișnuit s‑ar petrece și Valeria Galeș, cu chipul ei ireal din camera regală, pe cînd Matei se mai afla încă în gara de la răscruce. Se obișnuise însă cu asemănări din acestea ciudate și nu dori să stăruie în aduceri aminte, mai cu seamă că toate puterile sale erau îndreptate spre îndepărtarea de trecut. „O să te rog să‑mi spui Elena, zisese mama lui Kitty, cum îmi spun toți prietenii casei noastre.“ Fusese singura ei rugăminte. Matei obișnuia s‑o țină la curent cu drumurile lui, cu treburile casei, cu măruntele neajunsuri și mulțimea de griji, iar Elena aproba cu o înclinare abia perceptibilă a capului, fiind de la sine înțeles că tot ce făcea el, Matei, era bine. Uneori nu erau numai ei doi, ci și geologul, dar soțul Elenei avea mereu aerul că fredonează o melodie uitată, deși nimic nu indica vreo preocupare de acest gen, Amîndoi soții nu aveau obișnuința necazurilor, de care întotdeauna se ocupase altcineva, încît discuțiile pe tema îmbolnăvirii lui Kitty îi apăsau ca o vină atribuită pe nedrept și doar cu multă timiditate emiteau vreo opinie. În genere se mărgineau să considere că mica lor datorie este să întreprindă imediat și cu maximum de conștiinciozitate tot ce le cereau ceilalți, implicați mult mai direct: medicul, Matei și, de la distanță, Martha, care se pare că o vedea pe Elena și se sfătuiau împreună. Elena veghea ceasuri în șir, în cea mai desăvîrșită tăcere, la patul lui Kitty, fără să se ocupe cu ceva, convinsă că prezența ei alungă pericolele ce ar încerca să se apropie, iar după ce părăsea patul bolnavei, veghea la ea în cameră, alt șir lung de ore, în aceeași tăcere, fără nici o preocupare exterioară, aproape exact în aceeași poziție ca în vecinătatea pietrelor din chilia lui Kitty. O concentrare fără răgaz, egală, asupra acelorași gînduri și, în mod uimitor, fără s‑o obosească. Nu se referea deloc la meditațiile ei, însă Matei nu avea nici o îndoială că Elena trăia o suferință devastatoare și că echilibrul ce‑l păstra nu se va menține multă vreme. Geologul îl urma pe Matei după cumpărături, din propria sa inițiativă, și pe drum, mergînd alături, se uitau din cînd în cînd unul la celălalt, intens, întrebător, dar nu se năștea nimic, nici un fel de altă comunicare, își plecau privirile și continuau să meargă. De vreo cîteva ori, la ieșirea în stradă din magazine, geologul o luase în cu totul altă direcție decît Matei și își văzuse de drum, iar Matei nu‑i atrăsese atenția că greșește. Se reîntîlniseră acasă, dar la fel ca și cum nu s‑ar fi despărțit o clipă, fiecare depunînd cumpărăturile ce rămăseseră la el și retrăgîndu‑se la ale sale. Geologul avusese, probabil, o mustrare de conștiință și după săvîrșirea acestor greșeli, pentru a nu da loc la altele, se ținea de Matei, venea neabătut în spatele său, și în felul acesta ajungeau acasă împreună, erau văzuți intrînd pe poartă unul după celălalt, ajutîndu‑se să treacă prin poarta abia întredeschisă, cu încărcătura de pachete.

„Cum îți merge în casa noastră? îl întrebase Kitty pe Matei. S‑ar putea să îmbătrînești aici, să‑ți rozi anii unul cîte unul, să încărunțești și să albești complet, ai deveni un moșneag alburiu,