foc decorativ, cu lumina stinsă. A declarat că este extrem de satisfăcut, că organismul său s‑a fortificat, iar în privința somnului intențiile sînt să‑l reducă la două ore, în două tranșe. Și‑a luat o nevastă și mai îndrăcită decît el: în plină iarnă, pe viscol, smulge ferestrele, în miez de noapte și doarme în slip. Amîndoi îl urmăresc cu admirație pe un nebun, Reisman, care are iarna un program special de băi reci. Trece cu toporul pe umăr, cu capul foarte sus, ținut puțin strîmb, în veston, fără mănuși, fără fular, în pantofi și șosete, de regulă cu gulerul cămășii descheiat, și se duce la rîu să taie gheața. Face operația tacticos, pregătindu‑și un soi de culcuș, care să‑i permită să se întindă pe spate și chiar să înoate puțin, dacă ar avea poftă. Se comportă însă moderat, nu exagerează: se dezbracă și intră în apă, de două sau trei ori, apoi se șterge cu un prosop, fără grabă, corpul i se încinge în cercuri de foc, capătă o culoare de arsură, de om biciuit metodic, centimetru cu centimetru, roșeața urcă pînă în vîrful capului și culminează în obraji, incandescenți, de jar, iar cînd a terminat, își pune hainele pe el, scuturîndu‑le de zăpadă, ia toporul și se întoarce pe același drum spre casă. «Reisman vine de la baie», țipă copiii, dar el nu‑i observă, nu se uită nici în dreapta și nici în stînga, și ține toporul într‑un mod inconfundabil, agățat de umăr, fără să‑l mai sprijine, de unde nu se desprinde niciodată, pentru că omul are un mers ritmic, pași mari, egali, preciși, puternici, netulburați de rumoarea străzii, de curiozitatea revărsată asupra lui, de întîmplări neprevăzute. «Suferă de o boală de nervi și i s‑au recomandat băi reci», a explicat cineva. Numai că le‑ar fi putut face la el acasă și nu de‑a dreptul în rîu. Este adevărat, își alege orele de amiază, uneori însorite, splendide, chiar dacă gheața rîului nu scade nici cu un milimetru. Am discutat cu fratele prietenei mele. «Omul nu face nimic extraordinar, mi‑a zis. Finlandezii ies din sauna, de la o temperatură înnebunitoare, cu corpul fumegînd, și se aruncă în lac, unul după altul, cu desăvîrșită naturalețe, i‑am văzut eu, și n‑am fost în stare să‑i imit, deși am primit invitația lor amabilă.»

Rătăcitorule, sînt, ca și tine, în căutarea unor ținuturi nedescoperite. Mi se oferă prilejul rar de a fi singură cu mine mult mai mult decît mi‑am dorit. Voi învinge boala, cu siguranță, dar ce voi face cu descoperirile mele? Unde mă voi ascunde? Nu voi mai trăi ca înainte. Nu vreau. Sau mă voi grăbi să cobor și ultimele trepte. De pe acum mă sfîșie durerea că nu voi avea cui împărtăși, și nici cum, descoperirile ultimelor clipe. Ce spunem noi despre moarte este banal și poartă amprenta spiritului nostru mărginit. Rătăcitorule, îți ofer o șansă: îmbolnăvește‑te. Sau rătăcirile tale te conduc mult dincolo de ce‑mi va fi permis mie să descopăr? Îți sînt recunoscătoare că te‑ai gîndit la mine și citesc în ochii tăi că de fapt ești un fugar, cineva te‑a alungat, dar bunăvoința ta nu‑i mai mică, pentru că citesc și ceea ce ai de gînd să faci: să iei în seama ta toate alergăturile la care îi supune un bolnav pe cei din jur, te vei chinui să suferi la fel ca mine, ca să nu mă nedreptățești, vei plînge de bucurie cînd vei izbuti și se va abate o nenorocire reală cînd vei constata că ești ca întotdeauna”

„Kitty, zise Matei, lumea nu merită să existe dacă tu o părăsești. De azi nu mai sînt un rătăcitor. Refuz să‑mi urmez destinul. Am să‑mi procur un topor și am să tai gheața cu el, am să mă cufund în băile reci, trăiască Reisman. Obsesiile mă apasă însă. Sînt legat de ele. Dar sînt foarte aproape de capătul drumului meu. Cu cît rămînem mai singuri, cu atît sîntem mai aproape de ținta noastră. Nimeni n‑are puterea să ne urmeze pînă la ultimii pași. Cînd voi fi cu totul singur, îmi voi zidi un castel ca al tău. Visez o casă unde în afară de piatră să nu fie admis nici un alt element. Un pat de piatră, o masă de piatră, pereții, scările, mobilierul mărunt, totul din piatră. În copilărie, în fața casei noastre, o imensă piatră solară, un disc perfect, te primea. Întîi urcai în mijlocul ei, priveai în jur și apoi simțeai îndemnul să intri. Dimineața, la noi acasă nu se ieșea în prag, ci se coborau cîteva trepte, trei, cred, pînă atingeai suprafața solară a discului de piatră, care deținea cheia zilei: numai de aici, din acest punct aflai dacă va fi frumos sau va ploua, dacă are sens să te grăbești sau mai poți lenevi pe lîngă casă. Piatra fusese adusă de străbunii noștri și plantată acolo ca o emblemă, nimeni nu deținea amănuntele unde fusese găsită, avea un diametru considerabil și suprafața plană descria un cerc fără cusur, exact geometric, iar partea inferioară, pe care se sprijinea, pronunțat arcuită, trăda sfera originară și îi mărea farmecul. Văzută în întregime, părea o cupă, îngropată în pămînt pe trei sferturi și păstrînd deasupra, ca și cum ar fi fost umplută pînă la refuz, întinderea plană, bine șlefuită, expresivă, simbolică. Marginile pietrei, rotunjite natural, desăvîrșeau menirea ei miraculoasă de pivot, în jurul căruia gravita viața întregii case: de aici se distribuiau plecările și aici se adunau sosirile, nimeni dintre ai noștri n‑a pornit în lume înainte de a se fi oprit un timp în mijlocul pietrei solare, iar de cîte ori ne‑a ajuns dorul de casă și amintirile trezeau imagini vii, întîi se zărea piatra albă, curată, circulară, pe suprafața căreia nu se depozita niciodată nimic, apoi, în spatele ei răsăreau pereții casei, înalți, drepți, văruiți proaspăt, de un alb orbitor, cu ferestrele ce ritmau zidul ridicat pînă sub acoperișul trainic, în desenele lui de șindrilă, distribuite în registre ce urcau