mea cu dinții, de dimineața pînă seara, să nu‑mi scape nimic. Ultimul pas făcut în lumea de dincolo de aceste pietre a fost demult, abia mai țin minte. Ieri am mers singură puțin prin cameră și a fost fantastic, echilibrul perfect mă încînta ca o descoperire epocală, nu puteam să‑mi desprind ochii de la picioarele mele, mă uimea felul cum își făceau datoria, talpa așezată exact însemna o luare în stăpânire a planetei. Reîntoarsă în pat, am început să mișc degetele de la mîini și să le studiez. Am încercat să execut infinita gamă de mișcări de care sînt în stare mâinile (te rog să repeți experiența acasă și ai să te convingi de adevăr) și m‑am înduioșat (gama sentimentelor este mult mai redusă decît mișcările posibile ale mîinilor), m‑am înduioșat și de amintirea copilăriei, retrăită prin alții, prin cei mici, mici de tot: ai remarcat euforia copiilor din leagăn, înainte de a împlini un an, cînd învață să se joace cu mîinile, cum spun mamele? Sînt frumoase mîinile noastre, inteligente, abile, grațioase, umbrite de melancolie, tînjesc după inele, după mîngîieri, se pierd în gesturi enigmatice, nici o trăire a noastră — disperare, bucurie, simplă mulțumire — nu se exprimă fără participarea lor, o iau înaintea cuvintelor, înaintea săgeților izvorîte din ochii noștri, anticipează crispările feței și destinderile, vorbesc singure, mai elocvent și mai colorat decît noi înșine, duc o viață singuratică, sînt chinuite de poveri, le exasperează frigul, le pîndesc arderea, strivirea, indiferența generală, sînt înrobite pe viață și cînd murim, sînt ultimele care mai dau un semn despre noi. Am să mă consacru mîinilor mele, în speranța că voi traversa cu bine valea plîngerii, nu cum prorocea admiratorul meu, care mă considera pe ducă. Sincer vorbind, n‑am cum să‑l învinuiesc. Admirația lui dusă pînă la extrema limită este obligată să se oprească la ideea că moartea prematură este singura salvare a ființelor tinere, altfel, inevitabil, intervine degradarea, infama bătrînețe, dispariția unei fantome decrepite și, dacă admirația mai rezistă pînă atunci, ce poate fi mai înfiorător? Moartea oamenilor tineri nu este propriu‑zis o moarte, nu o admitem, ci plecare, refuzul de a rămîne printre noi, întrezărim posibilitatea întoarcerii în fiecare clipă, cei tineri trăiesc în continuare, sînt doar absenți. Am să mă consacru mîinilor mele și am să le dau satisfacția libertății, nu le voi pune să facă nimic din ce nu le place. O prietenă de a mea este obsedată de frumusețea corpului. Mi s‑a plîns de nenumărate ori: «Nu am picioare destul de frumoase.» Seara, înainte de culcare (trăiește singură, a divorțat), scoate îngîndurată un picior de sub cuvertură (are o cuvertură superbă pe pat și se învelește cu ea, inconștientă, i‑am spus că o distruge, dar nu aude), îl scoate în mod ceremonios, încet, pe nesimțite, și îl urcă pe perete, foarte sus, ca să‑l poată privi în voie. Uneori își pierde așa un ceas întreg, rar îl schimbă cu celălalt picior, căruia îi rezervă seara următoare. «Ce ai vrea tu de la picioarele tale?» am întrebat‑o. S‑a gîndit mult (este o femeie încîntătoare, exemplar rarisim, fragil, transparent, neportabil, victimă sigură în toate împrejurările, naivă, credulă, sperioasă, doarme cu lumina aprinsă, refuză exact cînd ar trebui să accepte și «cade» tocmai cînd ar trebui să refuze, de aici veșnica nesiguranță, panica surdă că n‑a fost înzestrată pentru viață decît pe jumătate, jumătatea asta fiind frumusețea ei, femeie recunoscută, curtată, rîvnită, asaltată, ucisă, subiect etern de dispută), s‑a gîndit oprindu‑se în loc, ca să nu se grăbească cu răspunsul și să greșească, are o seriozitate teribilă, care distonează frapant cu liniile ei dulci, aeriene, imateriale. «Nu sînt destul de inteligente», a spus la sfîrșitul reflecțiilor. Apoi, s‑a corectat: «Nu sînt deloc inteligente. Sînt numai frumoase în sensul plat al cuvîntului, or fără inteligență nimic nu este frumos. Oamenii frumoși și proști sînt oribili, revoltători, îți vine să‑i ucizi: profanează frumusețea. Exterminarea lor are caracter obligatoriu, de apărare a speciei. Femeile frumoase și proaste sînt bestii absolute: devorează, devastează, urlă, răstoarnă, n‑au conversație, n‑au idealuri, numai sîni, pretenții, decepții, cuceriri, drame, lacrimi, se admiră, se prețuiesc, se sclifosesc, primesc avansuri în contul viitoarelor aventuri și sînt proaste, înfiorător de proaste: cred despre ele tot ce li se spune și mai vor să li se spună, sînt mereu înfometate că n‑au fost remarcate destul, că n‑au pus mîna pe bărbații cei mai buni, că le‑ar mai trebui unul, atent, care să le intre în voie, să le iubească cu grijă, ca să nu se ofilească prea devreme, să se mențină mult, mult, pînă la sfîrșitul celuilalt mileniu. Am nevoie de picioare inteligente, care să mă conducă și în lipsă. Sînt suple, sculptate bine, dar au totuși un aer prostănac, de fete de la țară. Este foarte complicat să‑ți explic ce vreau anume de la ele: să mă înlocuiască, pricepi? cînd eu nu sînt destul de atentă cu mine și să mă însoțească devotate cînd mă jertfesc prostește, să nu se revolte inutil, să înțeleagă că n‑am altă ieșire. Le‑am observat că murmură, se împotrivesc, ridică obstacole sau, dimpotrivă, nu se înfrînează, se complac în desfătări puerile, superficiale, nu iubesc adîncurile, căderile mortale, singurele care ne măsoară viața.» Eu, în ce privește mîinile mele, n‑am să fiu pînă într‑acolo de prăpăstioasă, ca amica mea. M‑aș mulțumi cu mai puțin. Să‑mi rămînă credincioase. Atît. Să nu mă trădeze. Fratele prietenei mele își duce voința cu mult mai departe. L‑a nemulțumit că doarme șapte ore din douăzeci și patru și, mai ales, că doarme cu poftă. Un an de zile a pus ceasul să sune la două noaptea, să‑l scoale nemilos din somn. Se îmbrăca imediat și cobora pentru o oră în stradă, în fața casei, vară și iarnă, cu o carte în mînă, citind la lumina unui bec chior, spînzurat la intrarea în clădire. Treptat, și‑a suprimat focul din cameră și l‑a reluat apoi foarte încet, pînă l‑a adus la o limită socotită de el optimă: o mînă de surcele aruncate acolo pentru un