privească prea de aproape, să le zgârie cu privirea, și nu se hotărăște unde să le așeze, le schimbă mereu locul și în orele de răgaz le contemplă răbdător și eu sînt sigură că le descompune pînă la cele mai infime elemente, ca să le realcătuiască, să le facă la loc, emițând alte ipoteze decît făuritorul lor sau în contradicție chiar cu sine, cel din ziua anterioară. La mine, în chilia în care m‑ai găsit, are un respect religios față de tot ce‑i în jur, își mută privirea de pe un lucru pe altul cu precauții de savant care nu vrea să deterioreze starea naturală a obiectului studiului său, nu comentează, nu‑și formulează constatările, nu observi vreun semn de depreciere sau de saturație, urmează un drum egal și eu deduc că sub multele sale straiuri calme, sufletul său arde puternic, constant, topind nemilos uriașele cantități de observații. Capacitatea lui de a observa, exacerbată, ruinează, pur și simplu, obiectele ținute sub priviri. Undeva însă, în cu totul alt compartiment, printre catifele, sentimentele lui blajine, de geolog inofensiv, scânteiază tăcut, molipsite de o permanență liniștitoare. Un singur om l‑a întrecut pe tata în dragostea pentru cele ce‑i aparțin, un poet din grupul lui Leonardo, a fost să mă vadă chiar azi (constați că am devenit loc de pelerinaj), puțin a lipsit să nu dai peste el aici, Martha zice că‑i de trei ori mai talentat decît maestrul său, însă poeții, în raporturile dintre ei, se socotesc de regulă mai talentați decît cei cu care suportă să fie comparați, fiecare este cu o treaptă peste cel de alături, încît urcă așa, din contrapuneri, o scară a valorilor inimaginabilă. Admiratorul meu (pentru că poetul despre care îți vorbesc este un admirator al meu încă din era glaciară) a publicat recent un volum de versuri și cînd a pus mîna pe primul exemplar s‑a înfiorat ca la contactul cu un corp extraterestru, se uita la el cum se uitau oamenii, neîncrezători, cînd s‑a expus un minuscul fragment de materie adus de pe lună, plasat în mijlocul unei săli imense, sub un clopot de sticlă, la rîndul său dispus în așa fel ca să nu se poată ajunge nici măcar la învelișul acelei materii, care oriunde în altă parte n‑ar fi fost luată în seamă, un mic bulgăre cenușiu, anodin. Cineva a întins mîna să ia volumul și poetul l‑a tras ușor înapoi și i l‑a arătat el pe o față și pe alta, de la distanță, ba a întors și cîteva pagini, în vid, apoi l‑a închis și l‑a așezat într‑o casetă, abia caseta era purtată cu ceva mai multă dezinvoltură, dar fără exces. La apariția tirajului, s‑a dus în depozit și fermecat de cartea sa, de coperțile virgine, fără o amprentă pe ele, s‑a zbătut și a cumpărat întregul tiraj și l‑a închis la el în casă. Scotea din pachete cîte o carte, o așeza în poziții diverse și o privea. Adăuga acesteia încă una, și încă una, în șiruri lungi, drepte și se ducea într‑un punct mai îndepărtat să le examineze de acolo. Nici un act cît de mărunt al zilei nu începea înainte de a trage o carte și a o răsfoi puțin. Își mințea prietenii că s‑a produs o încurcătură și tirajul mai întîrzie, încît nu va fi pe piață mai devreme de o lună, pînă a fost surprins cu cărțile la el acasă. «Sînt ale mele. M‑am răzgîndit, nu le mai difuzez.» Într‑o zi de criză, a lăsat casa deschisă și a telefonat prietenilor să se ducă și să ia cărțile de acolo. I‑a conjurat să nu lase nici un exemplar, fiindcă n‑ar fi suportat să‑l vadă, știind că toate celelalte nu se vor mai întoarce. De pe urma experienței lui, în chip inexplicabil, a rămas cu o deficiență care face deliciul prietenilor: gîndește cu voce tare. «Ce faci, dragă, cum îți merge?»îl auzi. «Bine», răspunde celălalt. «Bine, pe dracu’, comentează cu o voce încețoșată, aducînd la suprafață gîndurile ce se nasc cu o anume îndărătnicie și mohoreală, în genere este un om acrit, care afișează o bună dispoziție confecționată pe loc. Bine, pe dracu’, un nenorocit, incapabil să termine un poem după o lună de zile.» Cu mine a fost azi de‑a dreptul delicios. «Kitty, frumoaso, mi‑a zis, tocmai tu să te îmbolnăvești? Incredibil.» Și în timp ce eu tăceam, gîndurile lui se auzeau monoton: «Ereditate încărcată. Purta boala cu ea întotdeauna, dar, într‑adevăr, este mai frumoasă acum. Epuizarea a eliminat orice vulgaritate de femeie‑amazoană și ca tot ce sfîrșește iremediabil, beneficiază de o lumină ultimă, fosforescentă. Este mult mai interiorizată, păcat că se va duce.» Cum tace mult, gîndurile lui ar fi putut să continue pe traseul deschis de prima idee, dar l‑am întrerupt. «Boala este o iluzie a ta, ridică‑te și vei merge cu mine», a zis, cu optimismul său artificios, de care nu se desparte în nici o împrejurare. Apoi a dat drumul iarăși unui potop de gînduri, pe care nu le mai reproduc, de astă dată nu mă priveau pe mine, ci îl frămîntau vechi răfuieli cu colegii săi, niciodată încheiate. Unii au încercat să contrazică afirmațiile sale venite din vis, cum le‑au numit, dar poetul nu numai că nu s‑a trădat, angajînd vreun dialog, dar era atît de sincer contrariat, încît le‑a fost imposibil să creadă că disimulează, au admis că nu‑și amintește nimic din ce gîndește cu voce tare, că acele gânduri sînt ale altuia.

Ei, rătăcitorule, gîndește puțin cu voce tare, mi‑ar place să te ascult. Cum mai arată lumea în lipsa mea? Sau de acolo de unde vii eu nu mă vedeam deloc? De fapt, te întreb, dar răspunsurile, uite, nu mă interesează. Cum stai cu ereditatea? Să nu te înspăimînte îmbolnăvirea. Eu sufăr acum de o teamă inversă: să nu te termine prea repede boala mea. Sînt ca o elevă sîrguincioasă, dată în seama unui magister neîndurător, trag de programa