După cum observi, mormîntul meu de piatră este pregătit. N‑ai idee ce senzație îți dă conviețuirea îndelungată cu pietrele. L‑am absolvit pe tatăl meu pentru multele lui păcate, am înțeles că lumea lui nu era casa noastră, ci tăcerea subpămînteană a rocilor și poate, în nopțile cu lună, de seninătate adîncă, ecourile tăcerilor astrale și armonia din univers. Uite, acolo în stînga, o piatră mică, striată, ne‑am împrietenit de aproape o săptămînă. O pîndesc cînd mă scol să surprind ce nuanțe a arborat, își schimbă ținuta cu o ușurătate nepermisă, am s‑o exilez. Mi‑a fost într‑o zi rău, rău de tot, undeva în apropiere mama plîngea și m‑am uitat la mica asta pramatie striată: se întunecase, ea, care folosise pînă atunci zeci de nuanțe de roșu, în combinații incredibile, încît mă înnebunise cu nestatornicia și gusturile ei perverse de a se schimba mereu. Se întunecase și emana o tristețe uimitoare, o știam în orice caz sensibilă, capabilă să recepteze cu ușurință gîndurile mele trimise spre ea, dar participarea la suferință nu i‑o bănuiam, îi modifica structura interioară în asemenea măsură că mă silea să revizuiesc toate observațiile mele și să dispun ordonarea lor după cu totul alte criterii. Sînt fericită, dacă îi este permis unui om bolnav să folosească un astfel de cuvînt, să mă retrag într‑o lume de piatră. Oricum, un bolnav renunță la lumea sa și trece în alta, unde speranța se dilată și bucuriile se micșorează, iar pustietatea bîntuie în voia ei. Lumea unui bolnav este mult mai labilă, punctele de stabilitate sînt tot mai puține, nimicurile din ambianță își schimbă profund sensul. La aceeași oră, poate în același minut al zilei, o pisică urcă la fereastra mea, își face rondul plimbîndu‑se pe pervaz, leneșă, înșelătoare și eu tresar și urmăresc cum își freacă blana de sticla mată, cu o viclenie și o alintare ce vine din adîncul speciei, întîrzie dinadins, ca s‑o cunosc, și numai în treacăt îmi aruncă, prefăcuta, cîte o privire albă, ca și cum n‑aș prezenta pentru ea nici un interes, dar a doua zi nu uită să apară iar, neschimbată, și eu o aștept cutremurîndu‑mă la gîndul că ar putea s‑o abată vreo rătăcire și s‑o ducă în altă parte. Cunosc povestea celor care conviețuiesc cu un șoricel, pînă ajung să‑i inventarieze toate tabieturile, însă nu despre așa ceva este vorba. Aceea este o lume guvernată de mișcare, chiar în miezul celei mai pustietoare singurătăți, pe cînd universul omului bolnav, omul retras în sine și continuînd să restrîngă orice prezență exterioară, înclină decisiv spre somn și imobilitate, chiar dacă nu este scutit de tangajul marilor schimbări de sub temeliile sale și în interior acționează deplasări imprevizibile ce golesc sufletul pînă la neant, sufletul hipersensibil, însetat de tot ce i s‑a refuzat pînă atunci. Cît de inspirat a fost tatăl meu, demontînd din mansarda lui o lunetă (o aducea stîngaci, împiedicîndu‑se în covor, de trei ori în același loc, fără să vorbească, cum procedează el, încredințat că actele sale și tăcerea sa au destulă claritate) și fixînd‑o aici. Tot el se strecoară, cu pași mîngîietori, întredeschide fereastra, mă ajută să mă ridic, îmi fixează luneta și apoi pleacă. Eu rămîn să țin de urît stelelor, tata veghează, probabil, în preajma ușii, ca să nu mă stingherească nimeni, și retrăiește, alături de mine (este un om duios și profund melancolic), încîntarea odihnitoarelor priveliști cerești, se plimbă în carul mare și întinde mîna să culeagă stelele mici, fără prea mare folos, întîlnite în calea lui, pentru că unul din gesturile sale tipice este să ridice imediat orice pietricică pe care o zărește, s‑o aducă sub ochi și s‑o arunce, absent, ca pe o materie netrebnică. I‑au trecut prin pumni cîțiva munți naționali și are totuși mîinile delicate, de pianist. După ce runda de întîlnire cu stelele se consumă, mă ajută să trec în patul meu și eu îi număr pașii pe scară pînă la el, sus, iar la scurtă vreme, văd cum ridică ușor capacul pianului și cîntă pentru mine. Are un pian de care nu se atinge altcineva și este o minune cum poate să cînte, după ce jumătate de an nu este acasă și își zdrelește degetele și își rupe unghiile tăind piatră, înfundîndu‑și mîinile în adîncul rocilor, pînă la inima lor, să le simtă pulsațiile, să numere tacticos mileniile, să le strîngă mănunchi în milioane de ani, să le claseze, să suspecteze cea mai mică deviație din viața lor de piatră, neclintită pentru toți ceilalți muritori în afară de el. Visul lui de adolescent a fost să devină pianist (a și cîntat în concerte publice) și s‑a făcut geolog pentru că familia n‑a iubit decît profesiile pozitive, urînd boema, deși genealogia noastră n‑a dus lipsă de spirite subțiri (numărăm și vreo trei poeți), dar îndeletnicirile artistice trebuiau să vină după o profesie stăpînită ireproșabil, ca o concesie față de sine însuși a celui în cauză și nu ca un scop. Abia îmbolnăvindu‑mă l‑am descoperit pe tata, de unde se vede că starea de normalitate nu este întotdeauna favorabilă. M‑a frapat la el modul cum își iubește și își îngrijește lucrurile. Le‑a introdus, în primul rînd, în categorii diverse de atenție. Îmbrăcămintea ocupă, se înțelege, treapta cea mai de jos, iar cărțile și instrumentele profesiei lui sînt situate într‑o zonă aproape inaccesibilă, în punctul cel mai înalt al prețuirii sale. Pe unele le lasă să zacă în neștire, să le acopere praful, să‑l observi cu ochiul liber cum se stratifică, și ești înclinat să crezi că tocmai pe acelea le iubește mai puțin și le abandonează cu bună știință, pregătindu‑le pentru o moarte care să compenseze neglijența în care au trăit. Dar dintr‑o dată începe un vîrtej: sînt smulse din mormîntul de praf și aduse într‑o lumină strălucitoare. Le poartă în mîini, zile în șir, fără nici o trebuință (în această fază devine iarăși omul încet și calculat, cum a fost de cînd s‑a născut), nu permite cuiva să se atingă de ele sau să le