de necontestat, căreia el însuși i se pleca în primul rînd, robit triumfului acelei lumini, cu un înțeles nedezvăluit, însă atotbiruitoare. „Ea, spuse Luca, arătînd‑o pe Taisa, a consimțit la jertfă, și va fi de azi înainte o regină osîndită la singurătate, pentru că în marele pavilion nu vor fi cunoscute onoruri, nu se va petrece, nu vor orbi pe nimeni luminile balurilor, ci vor domni austeritatea și spiritul. Am vorbit destul despre marele pavilion. Restul se va cufunda în tăcere.“ Taisa se comportă în fața Eugeniei cu o timiditate umbrită de înfricoșare, ca și cum ar fi înaintat pe o cale periculoasă și se mai gîndea încă la precauțiile ce ar putea să‑i ușureze pătrunderea. Au urmat, probabil, multe amănunte ale primirii, eram curios s‑o văd mai ales pe Nona — avea să‑și amintească Matei —, prinsă între cele două femei atît de deosebite una de alta, și chiar pe Remus, incapabil să stea locului mai mult de cîteva minute, să‑l văd alături de Luca, amîndoi persecutați continuu de altceva cînd vorbeau cu tine. Spectacolul plutea într‑un fel de măreție ușor stingheră, poate din pricină că erau prea puțini participanți, dar în liniile sale generale dispunea de forță și impresiona. N‑am auzit cuvintele Eugeniei, ele au fost rostite, sînt sigur, dacă nu cumva s‑a mărginit la împietrirea ei imperială, permițînd cortegiului să treacă. A fost și un moment aparte, altfel nu se poate, cel al depunerii darului purtat de Remus, și el nu putea să se petreacă decît în camera regală, acolo unde eu și Eugenia, și înainte necunoscutul cu cărțile de vizită și Rodica, încercasem să ieșim din lumea noastră, ca să ne reîntoarcem iarăși la ea, iar Remus, eliberat de povară, a săltat o bucată de vreme de pe un picior pe altul și mai ales s‑a ostenit să dea o întrebuințare mîinilor, brațelor sale atît de lungi, în stare să cuprindă tot ce‑i în jur, mișcate continuu, într‑o ciudată neliniște, un început de panică, cum i se întîmpla lui întotdeauna, cel mai greu fiindu‑i în viață să stea locului, fără nici un fel de treabă. Taisa, pentru că renunțase să mai vorbească, își transmisese în modul ei inimitabil gîndurile celorlalți, ei auzindu‑le o dată cu vocea ei și izbindu‑se ca de un zid de imposibilitatea de a răspunde. Dacă aș mai fi rămas acolo, trebuind să rabd postura jignitoare de ins părăsit sau trecînd direct în cercul lor și călcînd astfel interdicția Eugeniei, aș fi gustat micile răutăți ale Nonei, explicațiile ei savante, nemulțumirile ei, învîrtindu‑se iritată în jurul machetei, foarte aproape de gesturile și actele unei profanatoare, însă avînd intuiții precise și curmîndu‑și elanul la timp, ea însăși solidară cu Luca (proiectul pavilionului nu era exclus să‑i aparțină Nonei sau să fi fost executat prin intermediul ei și al lui Remus), de vreme ce se afla împreună cu ei toți și nu pe șantier, împărțind ordine drastice, militărești și lipsindu‑se de înjurăturile care o făcuseră celebră, atrăgînd zilnic nenumărați gură‑cască, pasionați s‑o audă și suportînd de bună voie potopul de injurii de‑a valma cu cei cărora le erau adresate, numai pentru a nu renunța și a cunoaște în expresie directă ceea ce devenise faimos și intra în legendă. Am abandonat spectacolul mult înainte de sfîrșitul său, fără să fi dus la capăt discursul de rămas bun datorat Eugeniei, deși simțisem pe loc impulsul să‑i cer satisfacție și să‑l arăt cu degetul pe Luca, pentru a răzbuna afirmația ei, la întoarcerea mea din gara de la răscruce, că acea gară nu mai are ființă și, implicit, nici Luca, am abandonat spectacolul din incapacitatea mea de a mă replia și din imposibilitatea de a suporta invaziile în locurile mele de retragere, tot mai mult amenințate, în ultima vreme, de imixtiuni brutale, neașteptate. Spațiul meu preferat se umplea de prezențe străine și nu dispuneam de nici o știință să închid porțile, iar nimeni nu‑mi sărea în ajutor. Plăcerea celor din preajma mea a fost întotdeauna aceea de a se păstra în rezervă, urmărind nu fără delicii rare cum înfrunt adversitățile, nici gînd să se solidarizeze vreunul cu mine, ba răspîndind prejudecata că eu însumi refuzam orice amestec și apropiere. Destinul meu de însingurat își primise consacrarea încă în anii de liceu și și‑a consolidat mereu pozițiile, în ciuda eforturilor mele de a tăia pînzele care mă împresurau și a răzbate în zonele contaminate de zgomote și trepidații. Tristețea din clipele plecării anticipa reflecțiile de mai tîrziu că nu mă voi putea reîntoarce la Eugenia decît cu multele complicații ale întîlnirilor cu Luca și Taisa. Pretutindeni se ivea un impediment și eram împins, ca luptătorii aflați în dificultate, spre marginile periculoase ale arenei, unde se profilează paralizant spectrul înfrîngerii. A fost de‑a dreptul salvator pentru mine gîndul de a merge direct la Kitty, ultima dintre prietenele Marthei, și tristețea mea, cu rădăcini adînci în trecut, s‑a frînt încă înainte de a ajunge atît de aproape de suferința ce devasta sufletul fetei nepăsătoare, dintr‑o dată supusă unei încercări sălbatice de distrugere. Compasiunea ce se născuse într‑un moment de decizie capitală pentru drumul meu (abia viitorul urma să precizeze consecințele și să le extindă mult mai mult decît presupuneam, cu sprijinul celei mai depline lucidități), compasiunea mea s‑a dovedit insuficientă și eu foarte puțin pregătit s‑o înlocuiesc cu sentimente tonice. Kitty, după ce oscilase cîteva zile între respectarea suferinței (ceea ce presupunea adoptarea unui alt cod) și încercarea de a o desconsidera, părăsind zilnic patul după cîteva ore de nemișcare, de veghe menită să descopere, înainte de a se produce, schimbările perfide din ființa ei, alunecase definitiv, pradă unei împăcări cu sine alarmante. „Sînt un bolnav obișnuit, mamă, și aveți permisiunea să‑mi aplicați tratamentul standard, nu voi opune nici o rezistență. “

„Rătăcitorule, îl întîmpină Kitty pe Matei, palidă, fără cunoscuta ei severitate, senină, acoperită pînă sub bărbie cu o pătură ușoară, de culoare azurie, rătăcitorule, repetă, ca pentru a‑și aduna gîndurile și a le ordona, în sfîrșit mă vizitezi.