din visurile sale, cu intransigența celor prea puternici, cu lipsa de menajamente a celor care nu se tem de contralovitură. Dar și așa, contrazis și deziluzionat, Matei simțise pînă în adînc farmecul și atracția excepțională a femeii și nu se putea considera decît favorizat ori de cîte ori nimerea în preajma ei, indiferent cum s‑ar fi încheiat întrevederea. Acum, plecase de la Eugenia după ce asistase la primirea unor oaspeți cel puțin ciudați pentru acea casă și mai ales grupați așa cum se grupaseră. Era pe punctul de a‑și lua rămas bun, puțin înfiorat de ce îi va spune Eugenia, care își rezerva pentru ultimele clipe micile ei manevre și jonglerii, contrazicerile flagrante și nimicitoare, care anulau într‑o miime de secundă realități cucerite și armonizate de Matei cu foarte mare atenție și în timp îndelungat, ba chiar rostise o parte din cuvintele de rămas bun, stăpînit de plăcerea de a o vedea pe Eugenia ca altădată, de o severitate ireproșabilă, tînără și emanînd siguranța uluitoare care îl cîștigase pe Matei din prima clipă, probabil pe la mijlocul cuvintelor rostite (el nici nu le mai reluase și se despărțise cu o supărare persistentă) se auzise o mașină oprită în poartă, zgomotul acela de motor care se sufocă, și de călători gata să debarce, dar care se mai foiesc în interiorul mașinii, încercînd mișcări cu totul nenaturale, să se întoarcă să ia ceva din spate sau să îmbrace, fără să fie nevoie, o haină, în orice caz lăsîndu‑se încă așteptați, după ce prezența lor a fost semnalată fără dubiu și cineva zorește să le iasă în întîmpinare. Vocea Nonei Mihalcea pătrunse nealterată, trădînd noua ei stare de spirit, aerul protector pe care îl arbora față de toată lumea, indispusă, neplăcut surprinsă cînd nu i se oferea prilejul să facă uz de autoritatea ei, de ingeniozitatea de a interveni capital în situațiile cele mai diverse, cu un sfat, cu o idee, cu o interdicție, ceva care s‑o solidarizeze și pe ea cu o cauză oricît de măruntă, străină pînă atunci. „Fii atent, spusese cuiva, este macheta pavilionului regal, să nu‑i distrugi turnurile de pază!“ Remus Mihalcea apăruse după aceea, interminabil, cu mînecile hainei întotdeauna prea scurte, fugind spre coate, și palmele murdare de ulei (de cîte ori conducea el mașina, ceva se strica și Remus, neîncrezător, o supunea unei revizii generale, lovind cu piciorul în cauciucuri, aruncîndu‑se în genunchi, ca marii deznădăjduiți și apoi aplecîndu‑se și introducînd capul, întors pe o latură, pînă atingea pămîntul cu obrazul, pentru a vedea ce se petrece pe dedesubt, smulgînd capacul motorului, odată ridicat în picioare, și scăldîndu‑și mîinile în ulei, convins că inspecția îi face bine mașinii, și totul dura pînă presupunea că neajunsul, defectul trebuia să se fi eliminat de la sine sau ca urmare a răscolirii măruntaielor frumoasei sale mașini, cum o alinta), apăruse Remus, purtînd maiestuos, cu brațele întinse, o machetă destul de înaltă, fără a i se putea preciza detaliile, în urmă, ca o escortă, Luca și Taisa (aici macheta, cu siguranță prețioasă, intrase pentru Matei în penumbră, pentru că orice asociație, cît ar fi fost ea de rapidă, nu putea stabili, n‑avea unde să le găsească, puncte de legătură între stăpînul gării și Remus, între Taisa, tainica rusoaică și expansiva, voluntara Nona), cei doi din escortă, solemni, importanți, purtătorii, de fapt, nu numai ai unui dar, ci ai unei sacerdotale meniri, mai presus de ei, cuprinzîndu‑i ca un nimb sîmburele de foc ce îl face să existe. Nona însăși își interzise să mai vorbească și se integră în cortegiu, ca un element supus regulilor generale, chiar dacă, din cînd în cînd, se ridică împotriva lor. Eugenia, ei da, îmi explicam abia atunci, știuse (vorbise cu sine Matei), starea de apatie în care o găsisem preceda, ca o reculegere, schimbările din destinul ei (poate se împotrivise acestor schimbări și, înfrîntă, se vedea constrînsă să le primească sau dimpotrivă, o copleșeau, își aduna rezervele ca să le facă față), știuse și acum iat‑o, radioasă, alta, cu totul alta, trupul drept, semeț, privirea arzătoare, brațele gata să se deschidă larg, într‑un semn de bun venit, expresia marii stăpîne pentru care se pusese la cale înscenarea. Eugenia a fost blîndă cu mine și cu puterile ei (renăscuseră pe măsura lor, femeia trufașă le purta în ascuns, însă ele răzbăteau în fiecare mișcare), faimoasele și temutele ei puteri, m‑a făcut nevăzut, m‑a scos de acolo, permițîndu‑mi totuși să fiu martor, pentru a nu răni inutil susceptibilitățile mele, își zisese, probabil, de la început, că dispoziția mea nu era prea strălucită și a mă pune în contact cu cei patru ar fi însemnat o încercare grea și inutilă. De fapt, nu asupra mea acționase, ci asupra tuturor celorlalți, îi orbise (sau erau ei înșiși orbiți de ceea ce, atît de grav, săvîrșeau în acele clipe), asta însumînd și un avertisment pentru mine că poziția dominatoare nu era amenințată, nu suferise sau nu avea să sufere, că toți cei care înaintau spre ea solemni, pătrunși de importanță, îi datorau supunere și că în imperiul ei nimeni nu‑i va înfrînge voința. „Eugenia, rosti Luca, și ceilalți se opriră să asculte, a fost să se împlinească o prorocire veche și eu mă văd silit să îndeplinesc poruncile ce mi‑au fost transmise: voi întemeia o dinastie de regi singuratici, înțelepți și veșnici, și una din reședințe, poate principala lor reședință, va fi aici la tine. Vom inaugura în curînd, cu ajutorul acestor oameni, marele pavilion, îți lăsăm ție libertatea să alegi locul și îți vom rezerva în palat un apartament de onoare și dreptul de a face uz de el cînd vei dori.“ Pe chipul lui Luca se întipăriseră oboselile călătoriile sale, obrazul avea paloarea celor deprinși să se închidă săptămîni și luni de zile în meditații aspre, dușmănindu‑și rătăcirile și prigonind tot ce este slăbiciune omenească, dar de sub paloarea ascetică a feții izvora, necruțătoare, o lumină neobișnuită, încît bărbatul aproape scheletic, fără vîrstă, dobîndea o supremație