sînt zădărnicite și mă văd obligat să mă resemnez și să accept schimbările pe care nu le doresc. Nu mă împac cu unele lucruri mărunte, neînsemnate, dar care mă fac să pierd timp. M‑am dus s‑o văd pe Martha în strada Atena — cît este de atunci? iată, nici nu sînt capabil să evaluez timpul, în asemenea mod s‑au încurcat, s‑au zăpăcit toate — și a fost imposibil să dau de ea. Îmi parvin despre Martha mult mai multe vești decît mi‑am imaginat vreodată că pot emana de la cineva, dar n‑am ce întrebuințare să le dau, puține concordă cu așteptările mele. Eu am nevoie de Martha, nu de veștile despre ea. Sînt un om răbdător — m‑a surprins și pe mine cum m‑am aruncat astăzi pe urmele necunoscutului, însă prea s‑a insinuat în existența mea, prea vrea să‑mi ia locul, deși eu încă n‑am murit și tot ce mi‑a aparținut vreau să‑mi aparțină în continuare —, sînt un om răbdător, dar în cele din urmă la ce va folosi răbdarea mea? Mă suspectezi că vin la tine — să nu încerci să dezminți — numai cînd nu întrevăd vreo ieșire și‑ți cer ție să mi‑o oferi. Îți jur că de astă dată am venit din pura plăcere de a te vedea și nu bănuiam, nu bănuiam cu nici un chip că voi petrece altfel decît îmi propusesem, altfel decît într‑o banală vacanță, cînd și conversația are o mecanică simplă și nu urmărește decît să nu ne anchilozăm cu totul. “ Eugenia surîdea, cu bunătatea acordată copiilor, pentru a‑i încuraja să meargă înainte, să nu se oprească. „Matei, se hotărî ea, totuși, să spună, comiți o eroare fundamentală. Inutil argumentezi — și bagă de seamă, există erori fatale —, tu ai refuzat să‑ți urmezi destinul și ți‑a lipsit curajul să‑ți asumi altul. O dilemă extrem de simplă, de care s‑au molipsit destui. Ce‑i aia că nu ai nevoie de o putere miraculoasă? Se află, îți închipui, vreun om care trăiește altfel decît în virtutea unei puteri miraculoase, în stăpînirea ei sau stăpînind‑o? Îți imaginezi cumva — este o întrebare oarecare, nu mă privi atît de stăruitor, și cu atîta teamă, nu te amenință din partea mea, cel puțin astăzi, nici o perfidie —, îți imaginezi, de pildă, viața fără iubire? Este atît de banal ce te întreb, că mi se face jenă. Dar cîți din cei prinși de iubire — iartă‑mi schema simplificatoare, dar pînă la urmă toate se reduc la cîteva linii, dacă nu cumva la una singură —, cîți, te întreb, au idee unde vor sfîrși, ce misterios adaos a cuprins viața lor și cît din sufletul lor se va mistui? Puterea ta, Matei, îți este încă străină, și o refuzi, însă ascultă‑mă pe mine: jocul este inutil. Întîlnirea noastră, adevărata noastră întîlnire ne așteaptă în viitor și îți voi spune atunci ceea ce astăzi n‑ai accepta, ți s‑ar părea straniu: tu nu‑ți aparții.“ Matei, în tăcerea lui, lăsa impresia că se roagă și că rugăciunea sa, interminabilă, acoperea cu punți ușoare toate acele locuri prăpăstioase peste care era silit să treacă, pentru a‑și urma drumul. Și pentru întîia oară în casa Eugeniei îl ademenise fuga de aici — și de aici? —, se visa la el acasă, și foarte puțin ar fi trebuit să se audă vorbind, implorînd, „Eugenia, eu nu merg mai departe, renunț, abandonez, nu te supăra“, ca acei călători îndrăzneți și gălăgioși ce își frîng pe neașteptate elanul, speriați că își vor topi, în lunga și mult rîvnita călătorie, puținele puteri și se vor spulbera înainte de a putea schița vreun gest. Rumoarea de la el de acasă, veștile de tot felul, neîntrerupte, de care se rupsese ca să vină aici, îl rechemau și el le recunoștea, uimit că le nesocotise, însetat de ele, înviorat dintr‑o dată. „Destul, zise. Destul. Parcă am fi doi bătrîni în pragul amintirilor. Dar noi nici n‑am trăit. Nici n‑am trăit.“ Prinse mîna femeii, cu ardoarea îndrăgostiților, și o reținu multă vreme. „Am săvîrșit o greșeală, recunosc, și n‑am idee dacă s‑a păstrat vreo cale de revenire. Spre tine veneam atunci prin gerul cumplit — paturile imperiale sînt o dovadă că eram așteptat — și nu m‑am priceput să rămîn. Eugenia, cei doi, din Cimitirul de regi, primeau în camera regală femei ce alergau singure să se jertfească și ei nu trebuiau să rostească nici un cuvînt, decît să se supună. O, ce vremuri. Eu nu sînt moștenitorul lor.“

 

Vizita la Eugenia a rămas pentru Matei un episod obscur. Se interpune un moment de tranziție, avea să‑și explice Matei, cînd sîntem dezorientați și întreprindem lucruri care nu duc nicăieri, umplem zilele cu ce se nimerește, nu avem senzația că ne pregătim pentru ceva anume, dar evenimentele ce urmează să ne absoarbă se îngrijesc, în absența noastră, să adune tot ce le trebuie și fixează pînă și ora cînd se vor declanșa. Nimeni n‑a mers spre un asemenea eveniment cu conștiința că este gata să‑l întîlnească, dar în ascuns, în întuneric și fără control, mari zone ale sufletului său s‑au eliberat de orice încărcătură, în așteptare, ca terenurile ce sînt destinate să suporte manevre militare neștiute, în vederea cărora se ordonă și se execută măsuri pregătitoare de cea mai mare importanță. Matei sfîrși vizita la Eugenia într‑o stare de tristețe. Eugenia însăși, după părerea lui (dacă nu cumva se înșela), medita la o răscruce a destinului ei, ceea ce avu darul să‑l neliniștească pe bărbatul sosit să‑și consolideze puținele certitudini, nu să și le risipească. Oamenii care reprezintă mai mult decît noi înșine, își spuse Matei, n‑au dreptul să ne trezească îndoieli în privința lor, sînt datori să‑și îndure chinurile cît mai departe de noi, sau mai bine nici să nu le aibă. El, Matei, fără să știe exact de ce, n‑ar fi putut suporta cu ușurință ca Eugenia să nu mai fie cea pe care o cunoscuse dintotdeauna, chiar dacă îl contrariase de atîtea ori și năruise multe