furios pe urmele necunoscutului. Pentru prima oară își permitea să treacă pragul camerei ce adăpostea paturile imperiale fără invitația Eugeniei și fără să fie însoțit de ea, dar nu avu sentimentul profanării, pentru că celălalt era acolo (și poate și Martha), și dacă cineva trebuia învinuit, nu era el, Matei, acela, în nici un caz. În fața sa ușa se deschise singură: o extraordinară priveliște îl întîmpina, o întindere de necuprins cu privirea, luminată puternic, în felul marilor săli de bal, cu jeturi de lumini încrucișîndu‑se în fantezii geometrice, încăperea nu avea contururi și, mai mult ca sigur, nu se sfîrșea nicăieri. Treptele pe care urcai spre paturile imperiale se pierduseră, nu mai păstrau nici o urmă, nimic cunoscut nu se mai găsea. O forță devastatoare înlăturase mirajul străvechi și dăduse naștere tărîmului miraculos pe care pășea Matei, îngîndurat, nesigur, fără pornirea de a‑l mai descoperi pe celălalt, de care și uitase. Undeva, într‑un punct imprecis, îl zări pe necunoscut, dar nu mai era singur. O femeie tînără, o, dar era chiar Rodica (deci și ea, nu numai Martha, n‑a rezistat ispitei de a‑l urma pe necunoscut), venise să i se alăture și bărbatul o primise curtenitor, dar trădînd totuși intimitatea ce îi adusese împreună. „Rodica, zise Matei (tînăra femeie era acum la un pas de el), după nopțile noastre, după plimbările pînă în zori, te găsesc aici în compania unui străin. Nu‑i nevoie să‑ți spun că sînt trist și surprins peste măsură să te întîlnesc.“ „Hai, Matei, pricepe și tu că asta trebuia neapărat să se întîmple, zise Rodica, luîndu‑l de braț. Nu ți‑am spus că vizitatorul necunoscut ești chiar tu și nu m‑ai lăsat să înțeleg că sînteți unul și același? Ca să pot fi a ta cu adevărat trebuia să‑l cunosc și pe el, era normal să te aștepți la așa ceva.“ Deci Rodica, plecată pentru Matei într‑o călătorie, încă înainte ca el să se fi decis s‑o viziteze pe Eugenia, fugise cu celălalt. După Martha, și ea. Dar dacă Rodica este totuși Martha? Dacă este Martha, înseamnă că o pierduse și în cea de a doua ipostază, și atunci Martha nu mai exista pentru el. „Nu‑ți rămîne decît să te duci după necunoscutul tău, îi spuse Rodicăi, nu te voi disputa, nu‑ți voi face această plăcere. “ Descumpănit, nedeprins cu postura delicată de ins părăsit, Matei ar fi fost bucuros să o vadă că pleacă, se oferea astfel o soluție și n‑ar fi fost silit să ia o hotărîre, ci doar să‑și păstreze răbdarea. „Of, Matei, ca întotdeauna plin de naivități și incapabil să vezi evidența. Cînd apari tu, necunoscutul cu cărțile de vizită, cum îți place să‑i zici, nu mai are ființă. N‑ai remarcat că am fost lîngă tine de cum m‑ai zărit și că el nu mai era?“ „Dar n‑ai venit aici pentru mine.“ „Nici tu, Matei. Nici tu n‑ai venit pentru mine.“ „Erau aici două paturi imperiale și din cauza voastră nu mai sînt.“ „Au fost pînă în clipa în care ai intrat tu.“ Matei ar fi vrut să‑i mai spună că așa ceva nu este cu putință, că el n‑a deținut niciodată puterea de a transforma locurile și nici măcar de a se face pe sine nevăzut, dar Rodica nu mai era acolo. „Ea are dreptate, spuse Eugenia, cu vocea ei ștearsă din ultima vreme. Uite, paturile imperiale sînt la locul lor. “ Ei doi, Matei și Eugenia, se găseau, fără nici o tranziție, ca în atîtea rînduri, în camera regală, căci în multe privințe încăpărea semăna cu faimoasa cameră regală din gara lui Luca și din vecinătatea Cimitirului de regi. „Eugenia, zise rugător Matei, ce se petrece?“ Femeia de lîngă el nu se deosebea de Eugenia de altădată și Matei, încrezător în răspunsul femeii, aștepta un indiciu care să‑i permită propriei sale judecăți să pornească la drum și să evalueze consecințele întîmplării dinainte. „Ce s‑a petrecut, vrei să spui. Este mai corect. Pentru că acum nu se mai petrece nimic. Iată, camera și paturile imperiale sînt așa cum au fost dintotdeauna, cum le‑ai cunoscut tu din prima noapte a sosirii aici. Nu ți‑ai dat seama că puterea ta a fost aceea care te‑a purtat în alte locuri și că eu te‑am readus în camera regală?“ „N‑am nici o putere, se plînse Matei. Inutil vrei să mi‑o împrumuți pe a ta sau să o împărți cu mine. Ești obosită, Eugenia. Vocea ta o recunosc cu greu. Nu știu dacă ești în stare să mă asculți. N‑am nici o putere și, ceea ce este cu mult mai adevărat, nici n‑am nevoie de ea. Sînt mulțumit să trăiesc fără nici o putere miraculoasă, ba chiar o asemenea putere mă indispune un pic, pentru că — recunoaște și tu — ce este aceea să treci peste niște legi și să împrumuți lumii puțin mai multă fantezie decît are, dacă în esență universul nu se schimbă și nici nu putem face timpul să curgă înapoi sau măcar să nu ne chinuie și să rămînă un prezent etern? Eu nu uit seara primă și gerul cumplit ce ne‑a făcut pe toți cei de atunci să ne adăpostim la tine — vei admite într‑o zi, sînt sigur, că aveai în acel timp un soț, am băut cu el și cunosc poveștile cu stabilirea ta în această casă —, nu te pot uita pe tine, Eugenia, extraordinarul, severul tău examen la intrarea noastră, și apoi paturile imperiale, toropeala ce m‑a cuprins și gîndul nebun de a mă strecura într‑unul din ele, sub ochii tăi îngăduitori și deloc mirați. A fost singurul miracol ce mi‑a plăcut în casa ta și în căutarea lui mă aflu și astăzi. Ce putere tăinuită îmi trebuie ca să mă bucur de el? Nu‑mi trebuie nici o putere. Viața mea, ca a fiecărui om, este presărată de multe momente excepționale, dar nu sînt lăsat să le trăiesc, mereu survine un amestec străin, intențiile mele