spuse pe un ton neutru Eugenia. Am cedat‑o vizitatorului tău, cel care ți‑a adus de două ori cărțile sale de vizită.“ „Nu se poate, strigă Matei. N‑ai făcut asta. Paturile imperiale sînt ale mele, numai ale mele. Ai încălcat drepturi vechi. Sînt revoltat și uimit.“ Liniștea cîștigată în ultimele zile muri dintr‑o dată. „Nu‑i vina mea, Matei, că pînă la urmă vei pierde totul. N‑ai înțeles în nici un fel să te folosești de puterile tale. Rătăcești din loc în loc și nu întreprinzi nimic. Iubești fuga înainte de orice. Mi‑am imaginat că ai să fii tulburat. Ai fugit aici, recunoaște, de necunoscutul cu cărțile de vizită și de Martha, și în neștiința ta nu ți‑ai închipuit nici o clipă că o să dai chiar peste ei.“ Matei întrebă: „Martha este și ea?“ „Aș prefera să nu răspund. Dar uite, vizitatorul tău sosește de la plimbare, este ora cînd își încheie plimbarea, ai putea să‑i ceri lui explicații.“ „Nu. Am să te rog să ai amabilitatea să nu mă pui în contact cu el. Iar Marthei, dacă este și ea aici, transmite‑i regretul meu profund că am cunoscut‑o. Nu aceasta este purtarea unei femei care și‑a asumat anumite obligații.“ Gesticula deznădăjduit și își accelera mersul său dintr‑o parte într‑alta a pridvorului, sub ochii Eugeniei, acumulînd nemulțumirea și aruncînd femeii, în treacăt, cîte o admonestare mută, incapabil să ia o decizie. „Este mai fericit Gabură că a reușit să dispară, exclamă Matei, de parcă ar fi descoperit o soluție valabilă și pentru el. Mai fericit, mult mai fericit. Și sper că nu va face prostia să se reîntoarcă.“ Eugenia lăsă, înainte de răspunsul ei, să treacă un timp. „Gabură este acum la el acasă, spuse ea. Nu ți‑a mărturisit că va pleca? îmi dau seama că nu l‑ai recunoscut (nu‑ți face imputări și ai săi l‑au acceptat cu greu), este domnul cu care ai luat masa ieri și în compania căruia ți‑ai petrecut după‑amiaza.“ „Nu este adevărat. Eu îl cunosc foarte bine pe Gabură. Și apoi cum să fie el cînd a declarat că pictura nu‑l interesează și că ar prefera să fie cerșetor decît să se îndeletnicească cu așa ceva? Sînt în casă la tine lucrări de ale lui, nici nu le‑a atins cu privirea, iar cînd eu i le‑am semnalat, a preferat, în loc de orice alt comentariu, declarația foarte puțin măgulitoare despre pictori și pictură.“ „Nu contest declarația sa, reluă Eugenia, de altfel mi‑a făcut‑o și mie, dar că era sau nu era Gabură, aici nu mai încape nici o discuție, pentru că a locuit la mine tot timpul, după dispariția de acasă, unde putea să fie în altă parte, unde îl putea trimite logodnica lui?“ „Conduci o conjurație care îmi este potrivnică, izbucni Matei. Poftim, ești nepăsătoare, modestă, aproape o femeie de la țară, și în pumnii tăi sînt atîtea fire...“ „Și în pumnii tăi, Matei, îl întrerupse gazda, neafectată de portretul minimalizator. Și în pumnii tăi, dar hotărăște‑te să‑ți folosești puterile cu care ai fost înzestrat.“ „Care puteri? dori să afle Matei. Și ce pot să fac cu ele?“ Necunoscutul cu cărțile de vizită se așezase la oarecare distanță și contempla munții fumurii din depărtare. Matei, cu speranțele înșelate, nu‑l luă în considerare și nu voi să aibă de a face cu el. Niciodată liniștea nu fusese mai promițătoare în casa Eugeniei și ea căpătase aerul femeilor dornice să se retragă într‑o viață pașnică și anodină, înstrăinată de orice patimi necugetate. „Am vrut să‑i spun de cînd am venit că este timpul să renunțe ia fantasticul ei joc, dar nu știu ce îmi întărea convingerea că a și făcut‑o și că pentru întîia oară mă găseam în fața unei femei fără dorinți ascunse, mulțumită doar cu frumusețea ei și gata să‑și aducă în casă un bărbat, dacă pretindea că malacul n‑a fost soțul ei, ci o invenție de a mea. O femeie sortită vieții obișnuite, cu necazuri și invidii, răsfățată puțin, ieșind rar în lume, cu prietenii vechi și respectate, scutită de surprize, una dintre femeile încîntătoare care nu supără pe nimeni, pentru că știe să‑și cultive demnitatea și să împingă în adînc pornirile de ură, atît de omenești, comune nouă tuturora. Eugenia întruchipa dintotdeauna pentru mine șiretenia duioasă, binefăcătoare ca un balsam, abilitatea feminină și în ciuda vrăjilor sale, a puterii magice de a schimba întîmplările vieții mele cu altele sau de a le nesocoti cu totul, nu o învinuiam de nimic. Răceala cu care mă anunța că necunoscutul cu cărțile de vizită (și poate și Martha), iar după aceea Gabură, s‑au instalat aici, faptul că nu mă prevenise din clipa sosirii, toate adunate în chip atît de tulbure, ridicau pentru mine semne de întrebare de care mă loveam mereu și mă puneau în situația s‑o judec pe Eugenia mult mai aspru, și asta după ce îi spusesem că mi s‑a făcut dor de ea, explicîndu‑i că nu‑i la fel cu celelalte și că de ea poate să‑mi fie dor.“ Matei oscila între a da frîu liber revoltei și a se întoarce la suferințele lui, atît de familiare și pînă la un punct indispensabile pentru a cunoaște lumea, măcar o parte din tainele ei, în felul cum înțelegea el acest lucru. Cu siguranță faptele ar fi decurs altfel, dacă necunoscutul cu cărțile de vizită nu s‑ar fi ridicat și nu ar fi trecut aproape provocator pe lîngă Matei, dispărînd în camera paturilor imperiale. Ideea de a nu mai fi el privilegiatul și ochii incitatori ai Eugeniei îl făcură pe Matei să izbucnească: întîi se ridică brusc, zgomotos, vru să‑i spună Eugeniei cîteva cuvinte tăioase (el, manieratul, prototipul omului calm și ponderat, care nu rostise niciodată un cuvînt injurios), își restrînse însă intenția la un gest de avertizare, și porni