un mod de a‑i oferi posibilitatea adevăratului Gabură să se fixeze. Reia, cu exagerări de gazdă primitoare, rostea agreabile invitații la masă și în prima zi freamătă de fericire că nu a fost refuzată, dar din cei cinci invitați nu apăru nici unul la ora dejunului, gazda fiind nevoită să petreacă după‑amiaza în singurătate. Poetul o rugase fierbinte pe Reia să‑l accepte în apropierea ei, nenumărații Gabură îl intrigau teribil, gîndindu‑se la propria sa posibilitate de a se multiplica („Aș reprezenta singur o întreagă generație de poeți, unul ar fi ecoul celuilalt și asta la infinit“), însă din pricina prezenței sale nu se mai arătă nimeni. Întristat, poetul se retrase și o porni ca un surghiunit pe drumul exilului. Reia decise să renunțe la invitațiile la masă. Prefera să i se servească masa în odaia mică, folosită de Gabură pentru orele de odihnă peste zi, spre deosebire de invitațiile de pînă atunci, care avuseseră loc în salonul somptuos rezervat ceremoniilor și unde fusese organizată și nefericita încoronare. Mînca singură a treia zi după ultima invitație, servită de două dintre adoratoarele pictorului, cînd un bărbat tăcut, intrat pe neobservate, ceru permisiunea să ia loc. „Sînteți doamna Gabură? se informă el. Am locuit aici multă vreme înainte de călătorie și acum, la reîntoarcere, am nevoie ca din vechea mea casă cineva să‑mi confirme că sînt Ieronim Gabură.“ „Ieronim, spuse Reia, din toți cei de pînă azi, tu semeni cel mai puțin cu tine însuți, asta poate fi însă și un semn bun, în orice caz este explicabil după cele întîmplate.“ „Da? Semăn cel mai puțin? Curios. Cum arătam înainte? Mi‑am pierdut probabil înfățișarea pentru că am uitat‑o. “ „Ieronim, țipase Reia, recunoscîndu‑l abia acum pe Gabură, care își reluase brusc chipul obosit, abia atins de luminozitatea de altădată, mă bucur nespus că te‑ai întors. Sînt iar soția ta și n‑am să te mai chinui, hai să mănînci cu mine, nu pari să fii prea odihnit și nici răsfățat cu mîncarea. Ieronim, sînt sincer bucuroasă că te‑ai întors în casa ta.“ Și Reia, exaltată, îl îmbrățișă. „Să te sărut, Ieronim, și să‑ți urez bun venit. “ Desfăcu brațele decepționată: musafirul dispăruse. „Deci a fost Gabură, își zise, iar eu am făcut imprudența să‑l îmbrățișez. De azi înainte nimeni nu se va mai putea atinge de el.“ Reia nu se iluziona că deține aceeași putere ca și Kitty și că îmbrățișarea ei avusese același efect. Nu, Gabură s‑a ales cu nefericirea de a se pierde definitiv la cea mai nevinovată dovadă de afecțiune. Femeia își privise brațele îndelung și nu descoperi nici un semn că ar fi pătrunsă de o putere magică. „Va reveni, își spuse, a fost suficient să recunoască drumul și să știe că vechea lui casă nu s‑a prăbușit. “ Nu prevedea o viață prea veselă pentru Gabură și își definea și mai greu rolul ei în viitor. Dar servi masa în liniște și la siestă conchise: „Poate asta îmi oferă posibilitatea să nu mai plec deloc din casa Gabură. În definitiv ce este neplăcut în conviețuirea cu o umbră?“ Se gîndi chiar să instituie noi reguli pentru această mare casă și să se pregătească pentru o domnie îndelungată. „Poate nu mai este cazul nici să‑i mai poarte numele această casă, voi vedea însă mai tîrziu.“ Institui noile reguli, începînd cu poetul, el nu mai putea intra în Casă decît trimițîndu‑și cu trei zile înainte omagiile, printr‑un interpus, iar omagierea n‑avea voie să fie suspectată de nesinceritate. Era dator apoi, după acceptarea omagierii, s‑o facă publică și să vină numai dacă ecourile erau favorabile. „Reia, regina mea, ești marea poetă, iar frumusețea ta este izvorul poeziei mele, nemuritor va fi cel care te va cînta.“ Leonardo primi cu încîntare noile reguli și admise că ele instituiau o măsură de selectare a celor îndreptățiți să aspire la intrarea în casta inițiaților. „Reia, ador părul tău de culoarea lunii și vei fi stăpîna mea și binefăcătoarea mea, iar eu mă voi robi de bună voie puterii tale și voi cînta tot ce te înconjoară, ca în preajma ta să nu ajungă decît poezia și muzica divină, iar slujitorii tăi să te țină cît mai departe de durerile lumii.“

 

În casa Eugeniei, Matei huzurea. Se adăpostise într‑o dulce uitare și îi povesti ca pe niște lucruri fără nici o însemnătate ce aflase despre casa Gabură. La plecarea lui spre Eugenia se ajunsese în stadiul așteptării înfrigurate a pictorului, după semnele că și‑a recunoscut reședința și după nedumeririle legate de îmbolnăvirea lui Kitty. Matei se opri în ultima clipă să nu‑i relateze cum venise la el necunoscutul cu cărțile de vizită și nopțile de plimbări cu Rodica. Nu aminti în nici un fel despre Martha. Se considera în vacanță și arbora premeditat o detașare de toți și de toate, fiindu‑i recunoscător Eugeniei că nu‑i spulbera iluziile și‑i permitea să se complacă în împăcarea regăsită după atîta vreme. Eugenia îl găzduise cu simplitate, trezindu‑i gînduri euforice. „Aici va trebui să mă mut, își zise, și să uit existența cealaltă. Nici eventuala părăsire a Marthei nu‑l speria. În definitiv lui îi trebuia Martha din strada Atena, ori tocmai aceea părea să nu mai existe. „Eugenia, eu n‑am văzut încă paturile imperiale, se plînse Matei, fără nici un motiv evident de nemulțumire, fiindcă se socotea la începutul șederii sale și avea tot timpul să răscolească în voie casa tăcută și împrejurimile. Iar turnul tău, vestitul tău turn, care îi farmecă pe toți, nu‑mi va fi arătat, după cum văd, nici de astă dată. Cum explici purtarea ta?“ Întrebase cu o severitate jucată, de om care caută amuzamente, fără nici un gînd ascuns, și răspunsurile cerute se arătau promițătoare în privința jocului său. Ea îi va zice, era sigur, dar ai dormit în paturile imperiale, în amîndouă, și ieri, și alaltăieri, iar în ce privește turnul, știi atît de bine că nu‑i decît o poveste pentru naivi. „Camera cu paturile imperiale nu‑mi mai aparține,