știa că duce în materia ei semnele universului. Martha, te‑aș lua cu mine, să fim o pereche, să fim două statui, să ne îngropăm în timp, să se păstreze tot ce‑i nemuritor și muritor în noi, însă nu am nici o știință. Țin alături de mine o tablă și însemn pe ea, din oră în oră, cîte ceva din ce se află în stăpînirea mea, o teoremă, un desen, marele calcul al virtuților, ca să urmăresc singură cum descrește legătura mea cu lumea, toate au din ce în ce mai puțin interes și în aceeași măsură, într‑o proporție mereu în creștere, dispar și o uimire le ia locul. Extraordinar este să dezbraci hainele științei tale și să‑ți recucerești inocența. Am cerut să se coboare din pod păpușile mele, nu m‑am copilărit, ci abia acum reușesc să înțeleg cît de aproape am fost toți de izvoarele vieții și cît de mult ne‑am depărtat. Mă bucur că am avut în copilărie o imaginație ieșită din comun. Păpușile mi le confecționam singură și expresiile lor erau expresiile mele, nu sînt niște păpuși lălîi, au o vivacitate excepțională, pentru mine ele există, conversez cu ele, mă cert, le fac cîte o farsă, le pedepsesc și le alint, încerc să le înțeleg, să mă substitui lor, să constat progresele la care sînt supuse, ce învățături și‑au mai agonisit și nu mă îndoiesc o clipă că ele mă tratează pe picior de egalitate, că își adună informații despre mine, că se îmbufnează de nemulțumire cînd deduc că sînt cam obtuză și că le flutură sufletul atunci cînd mă simt din lumea lor, nediferențiată, alcătuită cam din aceeași materie și cu aceleași idealuri. Biata mama a vegheat aducerea pe lume a acestor păpuși — nu știu, eu bănuiesc că sînt cîteva mii — și a tolerat spiritul meu inventiv: tăiam tot pe ce puneam mîna, rochiile ei de bal, gulerele de blană, mănușile fine, zdrobeam perechile de cercei ținuți în casete scumpe, smulgeam tocurile pantofilor, veneam nepăsătoare cu foarfecul și tăiam din coafura mamei — «Ție ce‑ți trebuie, și așa îmbătrînești și mori?» —, pisam rujurile, măcinam pudra, împărțeam oglinzile în felii mici, croiam panglici din perdelele salonului nostru, confiscam covorul cel scump din dormitorul părinților (singurul pe care nu l‑am forfecat, pentru că îl iubeam), l‑am scos și acum și l‑am adus în camera în care m‑am închis ca bolnavă, tatăl meu mi‑a cedat pietrele sale (posedă un munte, nu l‑am sărăcit, poate i‑am procurat singura dată o plăcere cu cererile mele) și am vrut să am și covorul.“ Kitty pretindea că este bolnavă numai atîta timp cît vrea ea, că și‑ar putea întrerupe oricînd coborîrea în timpul scufundat și că deocamdată rezervă îmbolnăvirii o durată limitată. Vorbeau amîndouă, Kitty și Martha, la Martha acasă, acolo unde stătuseră și prima oară, „aici m‑ai asasinat cu cafelele tale, să nu reiei tentativa, am aruncat țigările, ceștile de cafea, sînt pe cale să adun pînă și garderoba și s‑o vînd la kilogram. “ Kitty îi interzisese Marthei s‑o vadă la ea acasă. Nu arăta schimbată, doar o fixitate a privirii anunța că se petrece un lucru neînțeles, că în exterior n‑a mai rămas aproape nimic demn de atenție, în „casa cu pietre“, Kitty medita. Clădise mostrele în stive ingenioase, pe cît posibil să traducă starea naturală a pietrelor, cum i se povestise că au procedat cei din Helsinki la universitatea lor, au închis în interiorul clădirii, în marile holuri, stînci naturale, încît este imposibil să‑ți dai seama dacă au crescut acolo și s‑a clădit peste ele sau au fost plantate cu iscusința unor îndrăgostiți de natură, impresia este extraordinară, efectul copleșitor, o racordare imposibil de explicat în cuvinte a unui mediu de studiu la peisajul stîncos, auster al unei țări de lacuri și păduri, cu șase milioane de lacuri, de la dimensiuni liliputane la mari întinderi de apă, trecînd din una în alta, peste fîșii infime de pămînt, cu șase milioane de insule, mai multe decît locuitorii țării. Stivele de pietre ale lui Kitty nu reprezentau decît decorul pentru cohortele de păpuși, răsărite pretutindeni, în fiecare colț, pe fiecare centimetru disponibil, o invazie atotstăpînitoare, eternă, o erupție. O cărare îngustă, cu riscul de a dărîma stivele de mostre geologice, se păstrase încă, ea ducea la patul lui Kitty, o platformă joasă, nu mai lată de un metru, care imita în multe privințe aspectul încăperii, pînă și pernele stăteau cocoțate pe niște pietre, iar la picioare și în fața patului, lespezi lustruite slujeau de suporturi, îți urcai tălpile pe ele, ca pe niște scaune minuscule ; așezate una peste alta, puteau înlocui scaunele veritabile, se stătea pe ele, aranjîndu‑le după dorință. Matei urma să afle, la întoarcerea acasă, că apariția în casa Gabură a unor inși bizari întunecase îmbolnăvirea lui Kitty. În casa Gabură, Reia primea zilnic, în succesiune continuă, inși ciudați, care pretindeau să‑și ia în stăpînire imperiul. Semănau incredibil cu Gabură, pînă la derută completă, nu știau ei înșiși cine sînt, dovedeau în tot felul, cu o nevinovăție dezarmantă, fără să le‑o ceară nimeni, că sînt Gabură, dar nu puteau spune de unde vin și ce au fost pînă atunci. Se emiseseră ipoteze dintre cele mai stranii, sînt toți Gabură, se spusese, nu reușește să‑și reia vechea înfățișare și trece printr‑o metamorfoză lentă, cu nostalgia locurilor părăsite, toți au ceva din Gabură, dar nu sînt încă el, nu s‑au reasamblat toate elementele. Probau gusturi elevate pentru pictură, ba unii lăsară în urmă tablouri terminate, au fost găsiți direct în atelier, lucrînd, fără a se putea stabili cînd și pe unde au pătruns. Nu se fixau locului, veneau și plecau, ceva îi anunța că nu vor fi acceptați, o nemulțumire ascunsă îi îndepărta și Reia nu avea cum stabili dacă vreunul revenea sau erau mereu alții și alții. Se încercau soluții pentru a‑i stabiliza pe acești presupuși Gabură, pentru că își făcuse loc credința că s‑ar găsi astfel