ești la fel cu celelalte, de tine poate să‑mi fie dor.“ Chiar așa se întîmplase, i se făcuse pur și simplu dor de Eugenia. Trecuse o săptămînă de la apelul venit din casa Gabură, cînd i se ceruse ajutorul, pentru a fi regăsit pictorul și a fi readus între ai săi. Matei nu se dusese, se mulțumise să le transmită că va consulta un mare tratat despre dispariții și va fade cunoscut răspunsul său. Reia, fosta soție a lui Gabură, deloc alarmată, secondată de poetul celei mai puternice generații (dornic să nu piardă reapariția, cea mai fantastică revelație a epocii noastre, după el, rîvnea să fie primul în contact cu Gabură și să‑l chestioneze, intenționa să scrie o carte a minunii), pusese stăpânire pe complicatul stabiliment, „anul meu a și început, sînt în luna de miere“, declarase ea, convinsă că a avut o idee grozavă să se recăsătorească cu Gabură (partea formală sau faptul că pictorul încă nu revenise, nu contau), în momentul său de maximă strălucire, cînd privirile miilor de admiratori cercetau văzduhul, să‑l surprindă în drumul de reîntoarcere, deși toți erau încredințați că‑i o naivitate să mizeze pe o reîntoarcere atît de spectaculoasă și că mult mai credibilă era o cenușie intrare în atelier, dimineața, dacă nu cumva se și închisese acolo, prelungindu‑și bizara volatilizare din timpul încoronării. Reia, energică și practică, ceruse să i se depună zilnic calculul veniturilor (întreprinderea continua să funcționeze, ucenicii furnizau tablouri și, în lipsa lui Gabură, le retușau ei înșiși, în stilul său și îi așterneau liniștiți semnătura, clienții se înghesuiau fascinați, cererea pe piață luase proporții), inventariase gospodăria cu priviri severe și solicitase admiratoarelor: „Fetelor, eu cunosc aici fiecare colțișor, dar cînd mă uit acum, văd cum se apropie rugina și paragina, puneți mîna și transformați hardughia asta într‑un palat, ne va fi la toate bine și el va ști să vă răsplătească după merit. “ Cu decizia ei rapidă, Rela îi regrupase pe adepți și îi cucerise. Da, învățase să fie o stăpînă. În ce o privea, nu ducea lipsa lui Gabură, deși o prelungire a absenței comporta riscuri. Deocamdată gusta adulațiile poetului: „Relișor, tu m‑ai anulat, ai trecut peste poezia mea cu pantofiorii tăi de aur, dar eu te‑am iertat, sînt mărinimos, ca un veritabil poet.“ Reia îl cunoștea atît de bine: o femeie în preajma succesului, indiferent cine ar fi fost, îl atrăgea ca un magnet. „O pușlama de geniu, îi zisese Reia, ca să‑l măgulească, simți că îmi cresc acțiunile.“ Poetul, hotărît s‑o cîștige, se confesase înduioșător: „Vin de la editură. Le‑am propus să țină un loc pentru poemul despre Gabură. Pot merge pînă la o mie de pagini, le‑am zis, dar veți decide unde să mă opresc, este menirea voastră. Relișor, sînt întristat. Mă fură toți. Mi s‑a comunicat la editură că au pus la cale o culegere pentru școlari (nu se plătesc culegerile astea, sînt în beneficiul culturii), îmi mănîncă un volum din Opere. Un volum pentru un poet și eu nu sînt un poet oarecare, pe umerii mei se sprijină poezia tînără, un volum pentru un poet este sîngele din cîțiva ani.“ Reia, ca o atotputernică regină, îi promisese că‑l va susține (și aici credința ei fermă în revenirea lui Gabură ieși la iveală) cu toate puterile instituției pe care o preluase, ceea ce semnifica reconcilierea cu pictorul (pasiunea poetului pentru Kitty rupsese armonia dintre cei doi) și finanțarea, pentru o vreme, a escapadelor literare și extraliterare, „un poet fiind sărac, cum declara el însuși, bogăția pentru el nu ține de bunuri, însă nici nu este drept să fie lipsit de ele ; dacă bogăția este o ofensă, sărăcia este una și mai cumplită.“ După dispariția lui Gabură, numele lui Kitty și al Marthei, ca la un consemn, ca o temere că se vor dezlănțui forțe malefice, nu le rostea nimeni. Poetul însuși, cu intuițiile sale, se supusese interdicției, deși în cîteva rînduri sufletul său plînsese („o, Kitty, minunato, unde‑i lumina din ziua dintîi?“) și ajunsese pînă în pragul confesiunilor, gata să se așeze în poala stăpînei, a neîndurătoarei Reia, și să‑și reverse chinul. O botezase pe Eva Angela, fără să mărturisească nimănui, Sublima Ființă, și o situase, în ierarhiile sale pămîntene, foarte aproape de desăvîrșire. Se cutremura la ideea că ar fi fost el în locul lui Gabură, pentru un poet o dispariție echivala cu reinvestirea sa cu harul marilor cunoașteri, ce putea să aducă de acolo un pictor, unde nu era culoare, nici geometrie, ci numai un cîntec al astrelor, muzica nepieritoare a sferelor? Păstrase speranța că frumoasa Kitty nu‑l va uita și îi va hărăzi următoarea ei îmbrățișare. Dar și‑ar fi dorit ca ea însăși să dispară cu el, călătoria extraordinară a unui cuplu ar fi întrecut tot ce se putea presupune în materia și așa incredibilă a plutirilor celeste, a ieșirii de sub imperiul vizibilității. Cînd se îmbolnăvi Kitty (pentru că asta urmă, ca decurgînd din întîmplarea fantastică, la scurt timp după încoronare) și vestea ajunse la poet, el se tîrî în fața Relei, doborît, și plînse chinuit, întîia oară, abia făcîndu‑se înțeles: „Voi trece în eternitate curînd, n‑am cum să supraviețuiesc. Salveaz‑o și ea ne va salva pe noi. Este o ființă din alte lumi și nu vom mai ști pentru ce am trăit, cînd ea nu va mai fi.“ Poet‑ul făcu să se răspîndească pretutindeni dureroasa știre. Tot lui i se datorau și primele descripții. „Martha, îi spusese Kitty prietenei sale a doua zi după dispariție, o boală ciudată urcă în trupul și în sufletul meu. Mă îndrept spre geologie, mi‑aș dori să mă amestec printre minerale, să mă confund cu ele, sînt atrasă spre veșnicia pietrelor, am sufletul unei roci, poate am fost totdeauna o rocă dură, adusă în casă de tatăl meu, însuflețită de el (poate prin asta îmi este chiar tată), o rocă de culoare roșietică, cu striațiile alea prelungi, minunate, ce înscriu pe trupul ei mileniile, o rocă pură, care a zăcut în adîncul pămîntului, tăcută, deși