„patronul“, în parte și din vina ei. Trecînd peste repulsiile cunoscute față de Leonardo, poetul șef de generație, Reia își organiză singură încoronarea, invitîndu‑l să scrie și să citească în onoarea ei un poem. Poetul primea asemenea comenzi fără supărare, după cum semna certificate, la cerere, adoratorilor săi, atestîndu‑le talentul (în cazul cîte unuia folosea chiar expresia „atins de geniu“) și anunțînd mari cariere. În ce‑l privea, nu‑și asuma nici un risc, prevestirile lui aveau totdeauna acoperire: singur s‑a ratat, și‑a nimicit talentul, zicea în cazul neconfirmării prorocirilor, eu eram dator să‑i anunț talentul, să‑i dau îmbrățișarea, n‑aveam cum să i‑l cultiv, singur s‑a ratat. Reia, în ciuda așteptărilor, nu manifesta nici o supărare, pînă într‑atît iubea, în modul cel mai sincer, bizareriile de tot felul. Ca încoronarea ei să fie cu adevărat deplină, aranjase ca în cadrul sărutului de credință al doamnelor, deși plutea confuzia generală în privința „logodnicelor“, primele chemate să îngenuncheze să fie Martha și Kitty. Poetului i se toleră să adapteze pentru festivitate și să‑l dedice Relei, cu o singură strofă mai directă, cel de al cincisprezecelea poem închinat inițial Evei Angela. Poetul nu‑i mai pomenea lui Kitty de însurătoare, însă îi dedica poemele sale neobosit, alarmîndu‑și ucenicii, care declarau amărîți că maestrul nu‑și sacrifică numai poezia, ci și pe sine, în patima pentru femeia nerecunoscătoare, incapabilă să‑l urmeze, refuzînd pînă și lectura, și mai ales să primească în dar nemuritoarele poeme. „Este destul că mă las celebrată și că am admis ca numele meu să fie scris pe pereții camerei sale (dacă ținem seama că mereu se mută la altă secretară benevolă, toleranța mea nu este mică). Anunțați‑l.“ Poetul implora să nu i se producă nici un rău Evei Angela, divinitatea sa în eternitate, și îndeosebi să nu i se adreseze nici o imputare, „suferința ce mi‑o pricinuiește este însuși izvorul înălțării mele și mi‑a fost hărăzită, cerul mă favorizează, nu tulburați izvorul, cîți dintre marii poeți se pot lăuda cu destinul meu, cu fericirea suferinței adînci și neiertătoare?“

Explozia din casa Gabură îi aruncă pe toți care încotro și se produse chiar la încoronare. Kitty și Martha sosiseră abia de dimineață de la întîlnirea cu Eugenia, transfigurate de urcarea în turn și de marea descoperire a gazdei‑vrăjitoare: Kitty, adorabila Kitty era fiica celui de al doilea dintre regi, înmormîntat în cimitirul lui Luca („Deci avea un iubit, exclamase Kitty, la adresa mamei sale, și m‑a mințit, un iubit bătrîn, de stirpe regală, care n‑a catadicsit măcar să mă vadă, m‑a aruncat în lume, hărăzindu‑mă unui cărător de piatră, capabil să adopte pe toți fiii pămîntului, cu condiția să fie muți“) și în calitate de fiică a unui rege, și încă a unui rege celebru, devenea automat moștenitoarea neînțeleselor taine și a neînchipuitelor daruri ale Eugeniei. Prima parte a inițierilor se consumase cu ocazia vizitei, așa că nimeni, nici Kitty, nici Martha (și, desigur, nici Eugenia, deținătoarea miracolelor) nu cunoșteau încă ce daruri purta cu ea tînăra moștenitoare, ce anume intrase în ființa ei și urma să n‑o mai părăsească: pînă la cea dintîi minune săvîrșită nu se putea pronunța nici un cuvînt. Kitty, în așteptare (habar nu avea cînd vor acționa puterile ei și cum), nu se desprindea de Martha și trăia vădit sub ocrotirea ei, Martha, la rîndu‑i, căuta să surprindă momentul cînd Kitty nu va mai fi dintre ființele obișnuite, numai ea avînd cunoștință, acolo în casa Gabură, de ascunsele transferuri din marele turn. Încoronarea Relei folosi de prilej pentru smulgerea lui Gabură din caznele inspirației sale neîntrerupte de săptămîni și săptămîni și aducerea speriată la ceremonia ce se cerea obligatoriu prezidată de el. Ființele lui dragi, Kitty și Martha, îi răpiră atenția de la intrarea în scenă. De altfel, cele două formau o pereche neîntîlnită pînă azi în casa Gabură, iar în acea seară purtau aureola unor inițiate. Li se rezervase un spațiu de onoare, toți percepînd o schimbare obscură, iar poetul își citi poemul tremurînd și în loc să‑și aducă omagiul său Relei, se prăbuși la picioarele lui Kitty, neclintită, statuară, fără să ia act de greșeală, ucenicii trebuind să‑l înhațe de subsuori și să‑l ducă la locul menit, unde poetul, ca un somnambul, recită docil, pentru a doua oară, finalul lungului său poem și îl înmînă, în semn de cinstire, Relei, după datină. Urma sărutul de credință și invitația adresată sărbătoritului să cînte, să declame, să danseze, să recurgă la orice altă fantezie. Martha și Kitty o sărutară pe Reia solemn (și în mulțime cîteva glasuri se făcură auzite: „Acum sînt trei logodnice. Toate vor deveni pînă la sfîrșit logodnicele sale“), apoi se perindară celelalte aducătoare ale sărutului de credință. Gabură, ros de neastîmpărul său, se muta de pe un picior pe altul, într‑o inspirație de ultimă clipă, sărbătorita își cedă prerogativele lui Kitty (sconta, probabil, să‑l dezmorțească pe Gabură). Kitty acceptă. Însă nu se produse dansul pe care îl bănuiau toți (Kitty avea reputația unei mari dansatoare). Kitty, cum făcuse și Martha (atenția atinsese punctul maxim), se duse spre Gabură (pictorul tresări văzînd‑o că se îndreaptă spre el) și‑l îmbrățișă, cu un gest larg, lent, ca și cum n‑ar mai fi îmbrățișat pe nimeni niciodată. Apoi ridică brațele și, în țipătul subțire al asistenței, constată că locul îmbrățișării a rămas gol: Gabură zburase, nu mai exista. Poetul, cu geniul său, deduse cel dintîi că se petrecuse marele miracol și într‑un plînset scăzut o rugă pe Kitty, încă solemnă, sacerdotală, sub puterea propriei ei înzestrări supraomenești, să‑l îmbrățișeze și pe el. Dar Kitty nu‑l auzi, își croi drum spre ieșire, urmată de Martha, nemaiprivind‑o nimic din ce lăsa acolo.

 

Matei recepționă strigătul de alarmă venit din casa Gabură, unde se adunau toți cei care l‑ar fi putut găsi pe stăpîn.

IV

Pofta de a vorbi fără sfîrșit îi venise lui Matei încă de cînd se afla în drum spre Eugenia. „Eugenia, îi zisese femeii, mi s‑a făcut dor de tine. Tu nu