se născu în mintea lui Matei. Eu și Martha aceasta de lîngă mine va trebui să‑i întîlnim pe ceilați doi și atunci confruntarea va fi decisivă. Stăpînit de ideea sa, o convinse relativ ușor, în timpul plimbărilor din cea de a doua noapte, pe femeia credincioasă, să‑l însoțească în ziua ce urma pînă în punctul unde se ivise necunoscutul, la braț cu Martha, și îl desconsideraseră, pierduți în iubirea lor. Nu se îndoia că vor apărea exact la fel, dar nu vor putea să nu reacționeze, în fața unei perechi identice și să nu izbucnească singură întrebarea: cum este posibil? Se nimeri o zi superbă, animată, cu lume nepăsătoare, o zi ideală, își spuse Matei. Într‑adevăr, cei doi, necunoscutul și Martha, de parcă ar fi onorat o înțelegere, apărură, la fel de sobri și orgolioși, înstrăinați de toți și de toate, iar Matei strînse emoționat mîna femeii de lîngă el, ca s‑o pregătească. Cu o îndrăzneală aproape nefirească la el, le ieși în față celor doi, trăgînd‑o și pe femeia sa după el: „Am onoarea să vă salut! Știu că este o întîlnire ciudată și îmi cer scuze pentru neastîmpărul și curiozitatea mea, însă m‑am considerat îndreptățit... Domnule, zise dintr‑o dată, parcă amintindu‑și de ceva, ai avea amabilitatea să reformulezi rugămintea dumitale, ca să nu comit impolitețea de a o nesocoti?...“ Deși le baraseră drumul, Martha și necunoscutul pășiseră peste ei, prin ei, cum ai intra într‑o umbră densă și ai răzbate iar la lumină. Nu luaseră act că li se vorbise sau că vreo prezență le‑ar fi atras luarea aminte. Matei schiță un pas să‑i urmeze, dar frumoasa Rodica îl opri: „Noi sîntem dintr‑o altă lume. Și ea nici măcar nu era Martha. Eu nu mă înșel ca tine. Necunoscutul însă, da, aici poți să înnebunești, erai chiar tu.“ În noaptea următoare renunțară la plimbări. Închiși în casă, retrăiră bucuria singurătății, care îi cîștigase pe amîndoi. Ea redevenise Martha (bărbatul se obstina în demonstrații subtile în privința acestei identități și nu a alteia) și îi zisese înveselită: „Ești necunoscutul cu cărțile de vizită.“

 

 

Ca întotdeauna după un eveniment, în viața lui Matei se interpuse o etapă fără nici o legătură cu tainele sale, un trai robust și simplu, salvator în multe privințe. Ar fi trebuit s‑o vadă pe Eugenia, însă prea era de tot să cadă iar cu plîngerile lui, cu întrebările nerostite și acele priviri însetate spre paturile imperiale, ca și cum de acolo ar fi trebuit să apară toate dezlegările. Își propuse chiar să parcurgă pînă la capăt aventura cu Martha (complicată puțin de apariția necunoscutului cu cărțile de vizită și a femeii care insinua că s‑a mutat în casa lui, însă încurcăturile, deviațiile de acest fel nu fuseseră puține în existența sa, așa că nu avea motive speciale de îngrijorare), nu în sensul de a o încheia, asta nu ar fi fost posibil, ei doi erau indisolubil legați de o chemare străină celorlalți, ci de a o redescoperi, cu certitudinea că timpul nu a acționat în defavoarea lor, și abia după aceea să treacă pragul casei și să urce în turnul Eugeniei. Întrebarea cu cine se căsătorește Martha și cea mai veche, de ce poartă numele său, în ce împrejurări l‑a căpătat și ce semnificații are faptul, ca și toate neliniștile, nu se pierduseră, dar primul plan îl ocupa temerea că de vreme ce existau doi Matei, el și aducătorul cărților de vizită, Martha, fără a putea fi învinuită, nu va ști niciodată să aleagă. Se bucură nespus cînd îi sosiră vești nesperate și chiar vorbi despre asta cu Remus și Nona (Nona, proaspăt numită în locul șefului ei, conducînd acum un șantier, adoptase maniere protectoare atît față de Remus, cit și față de el, iar clasicelor înjurături le substituise un soi de lecții savante despre geniul arhitectural al omului, reluate sub înfățișări diverse, în ocaziile cele mai neprevăzute), vorbi cu cei doi Mihalcea atît de deschis și cu o exaltare mereu împrospătată, încît nici Remus, nici Nona nu înțeleseră mare lucru, pricepură doar că Martha a dat semne de viață. Da, adevărata Martha, din casa Gabură, își trimitea emisarii pînă la el, Matei, cu vești puțin cam stranii, dar nu asta avea importanță: ecranul despărțitor căzuse, iată ce conta. Avea temeiuri în plus să n‑o caute pe Eugenia și să‑și respecte promisiunea că va intra în imperiul ei cînd nu va mai fi împovărat de nici un fel de necazuri, și vor fi numai el și ea, iar extraordinara turnură ce o luau drumurile sale după fiecare vizită acolo primea o șansă în plus de a fi surprinsă și descifrată, înainte de a se produce. Cînd veștile sosite de la Martha se înmulțiră (în mod curios, cele mai multe i le aducea Rodica, în nopțile lor de extaz, care n‑au fost întrerupte în noua etapă survenită în viața lui Matei, poate i le aducea pentru a‑și consolida argumentația că ea nu este Martha) și mai ales cînd în interiorul acestor vești încăpură cele mai năstrușnice peripeții, printre altele, călătoria Marthei, însoțită de Kitty, la Eugenia (deci și Kitty urcase în turn și își adăugase la nebunia ei încă o verigă, poate cea mai prețioasă și mai promițătoare, numai dumnezeu știe ce va ieși din asta), Matei se felicită că avusese reținerea de a merge în pelerinaj la paturile imperiale, fiind absolut clar că s‑ar fi expus unor situații pentru care nu se pregătise cu nimic.

Casa Gabură explodă. Prietenia dintre Kitty și Martha nu mai era un secret pentru nimeni, mai ales că ,,logodnicele“ nu veneau decît împreună și se îngrijeau doar de ele, neglijîndu‑l în asemenea măsură pe Gabură, prins, din fericire pentru el, într‑o perioadă de lucru extenuantă, încît Reia, fosta soție, luase în considerare ipoteza de a se recăsători cu pictorul („pentru încă un an“, zisese), ca o posibilitate pentru ieșirea din impasul în care fusese aruncat