acasă. Tînăra femeie absentă de la cea de a doua întîlnire și Matei se trezi perfect odihnit, deloc intrigat că fusese părăsit, dedusese că numai prima posibilitate își păstra de acum înainte valabilitatea, ceea ce îi convenea de minune, restul se va adăuga, dacă va fi nevoie, ca un joc grațios, în zilele și nopțile prea pline, în orele acelea cînd numai visul are un sens.

Spre prînz ieși în oraș, să hoinărească puțin și apoi să revină acasă. Nu‑i plăcea să dea peste prieteni, orașul cu necunoscuții săi îl tenta mult mai mult, spectacolul străzii se anima pentru el în chip neverosimil, nu se mulțumea cu inșii care treceau într‑o parte și în alta, cu vechiul său dar prelungea mult scenele, îi vedea încă de cînd plecau de acasă și anticipa cu ușurință purtarea lor de după momentul întîlnirii, chema pe apropiații acelor necunoscuți și îi determina să meargă toți împreună, așa că nevestele părăsite mai erau cu soții lor, iubitele deziluzionate își fluturau încă vesele batista sau atîrnau de gîtul adoraților, cu iubirea lor întreagă, neumbrită de decepțiile ulterioare, strada se amesteca și se învălmășea pentru Matei, însă percepea distinct toate amănuntele, fără nici o abatere, în asta consta chiar deliciul plimbărilor sale. Cînd voia să devină chiar centrul acelei lumi, se fixa într‑un punct și universul multiplicat de el, în curgere liberă, gravita în jurul său, teribil în bogăția nemărginită, pentru că nu‑și îngăduia limite și numai excesul îi slujea de măsură, iar ca să se apere, simțurile lui Matei își etalau preferințele, selectau elementele de maxim interes, se dedicau lor în exclusivitate, amplificîndu‑le și aducînd din întuneric detalii necunoscute, cuceritoare, încît totul își pierdea organizarea inițială, dimensiunile, căpătînd alte proporții, extinzînd imaginația, exaltînd‑o, transformată ea însăși într‑un univers neîncăpător, asaltînd orizonturile. Puterea lui Matei armoniza dezlănțuirea păgînă și el nu se neliniștea, arăta împăcat cu sine, mulțumit, ca orice om care face o treabă știută, cunoscîndu‑i bine marginile și punctul în care trebuie să se oprească. Peste capetele tuturor și mult înainte de a putea fi văzută în mod obișnuit, o zări pe Martha, purta încă îmbrăcămintea din noaptea trecută și avea ceva din oboseala oamenilor veniți de foarte departe și al căror drum n‑are cum să sfîrșească. Pășea alături de necunoscutul ce‑l vizitase pe Matei, în două rînduri, și‑i adusese cărțile de vizită, vorbind despre o rugăminte pe care nu o rostise. Sînt o pereche frumoasă, constată Matei. Un bărbat emanînd o forță liniștitoare pentru orice femeie, capabil de ocrotire și generozitate, scutit de măruntele căderi, de degradarea înceată, nesimțită, ce dizolvă cuplurile inițiale, cuprinse de atracție ca într‑o sferă perfectă, dirijîndu‑le spre ciocniri inevitabile, opunîndu‑le dureros și iremediabil. Ea, Martha, îi procura bărbatului — Matei evalua cu o mare exactitate — acea frumusețe rezistentă, calmă, triumfătoare, pe care nu o au decît cei iubiți, îi împrumuta ceea ce ea însăși poseda din belșug, echilibru, constanță, trufașa încredere a celui fără teamă. Femeia croită atletic, impresionant, cu iluzoria exuberanță și nelipsitul răsfăț, își purta gingășiile tăcută, radiind discret, stăpînită de satisfacția că bărbatul ales este cu ea și că nimic nu va schimba starea aceasta. Încîntarea nereținută a lui Matei dură încă mult după ce Martha și necunoscutul, absorbiți de ei înșiși, trecuseră pe lîngă el, fără nici un semn că l‑ar recunoaște sau dacă l‑ar recunoaște, că ar fi preocupați în vreun fel de apariția lui și că s‑ar vedea obligați să‑i dea vreo atenție. „S‑a uitat în ochii mei, își spuse, s‑a uitat insistent, nu se punea problema să mă recunoască sau nu, ci numai dacă are rost să‑i dezvăluie necunoscutului situația neobișnuită în care se află.“ Matei n‑avea nevoie să‑și repete că necunoscutul cu cărțile de vizită era el însuși, ciudată îi apărea numai despărțirea care se operase: în timp ce se găsea cu Martha, tot el își păstra locul de martor și inițiator al marelui spectacol al străzii, slăbiciunea sa recunoscută, atît de gustată, și tot mai rară de la un timp. „Dar ea, se întrebă Matei, care dintre cele două Martha era? Cea de aseară sau...?“

Cînd la reîntîlnirea de seara, Martha îl trată cu familiaritate (își pusese o bluză subțire și un pantalon comod, sugerînd că vor reedita excursia din noaptea precedentă), el zîmbi și îi spuse fără nici un subtext, ca pe o chestiune ce o privea doar pe ea: „Te‑am întîlnit azi cu un necunoscut și n‑ai vrut să mă recunoști. V‑am urmărit pînă v‑ați pierdut la tine acasă.“ „Necunoscutul cu cărțile de vizită? întrebă Martha. Bănuiam eu că va ajunge pînă aici, să mă fure. Iubitule, eu nu exist ziua. Eu sînt o ființă de noapte. Dacă ai ști cum mi‑am petrecut timpul de cînd ne‑am despărțit...” „A, și despre despărțire vreau să‑ți vorbesc. N‑am avut nici cum să‑ți spun la revedere, ai dispărut fără un cuvînt, te‑ai folosit de o neatenție a mea...” „Tocmai asta începusem să‑ți explic, cum mi‑am petrecut timpul și cum... am dispărut. Am rămas toată vremea aici cu tine, mi‑am zis că n‑are sens să mă duc acasă. Vrei să‑ți descriu graba cu care te‑ai culcat și să‑ți amintesc ce‑ți spuneai despre mine? Uită‑te la bibliotecă, nu ți se pare că‑i puțină dezordine? Pînă mi‑am găsit o carte, am răscolit ceva...” „Și dacă susții că n‑ai plecat de la mine, atunci ținuta ta, ei, ce explicație găsești?” „Dar mi‑am adus garderoba aici, de cîteva zile...” „Și necunoscutul de unde bănuiai că o să te fure, cum zici tu?“ Dar femeia nu mai continuă dialogul și Matei avu chiar impresia că ea nu‑și reamintea că participase la el, ci se ocupase cu altceva, străin de convorbire. În ce‑l privea, Matei însuși nu garanta că‑i pusese toate acele întrebări, o certitudine începea să prezinte faptul că cealaltă Martha îl însoțea pe necunoscut, că zadarnic își imagina că o descoperise, fuga ei persista și avea să‑i mai dea bătăi de cap. O mică stratagemă