de certuri și nopți de extaz, pentru că numai nopțile erau pentru ei), riscă și puse o întrebare, vorbi adică și dialogul avu loc, iar bărbatul știu că nu se va mai întrerupe, și femeia își sărbători, exuberantă, reușita, sărutîndu‑l și amețindu‑l cu parfumul ei, aruncîndu‑i hainele în brațe, să se îmbrace repede, să părăsească încăperea prea strîmtă, ca să poată hoinări în neștire, anumite bucurii nu sînt posibile decît asociate cu mișcarea dezordonată, cu irezistibila nevoie de a fugi, de a alerga oriunde, pînă la cădere. „Martha, zisese Matei (riscase nu numai să vorbească, ci să spună dintr‑o dată adevărul complet), te ascunzi sub înfățișări străine, dar pe mine n‑ai cum să mă înșeli, eu te cunosc. Inutil împrumuți chipul Rodicăi și poveștile acelea copilărești cu diplomații. Eu te prefer pe tine așa cum ești. Și apoi Rodica este cu totul, cu totul alta, de ce ai uitat stiletul, cu lama lui ucigătoare, purtat în corset? Și bărbații uciși ca să‑și recîștige libertatea? Tu ești naivă și tandră, teribilă și înduioșător de cuminte, seducătoare și înspăimîntată în același timp că nu vei fi primită.“

La capătul nopții, după ce se plimbaseră prin locurile atît de cunoscute pentru Matei, tînăra femeie continua să aibă înfățișarea Marthei, deși protestase încă din momentul cînd se grăbeau să plece din cameră: „Eu nu sînt Martha, însă tu nu vei admite că nu sînt Martha, așa că n‑am să te contrazic. Eroarea se va corecta de la sine.“ Era atît de bine dispusă și nepăsătoare, grăbită, copilăroasă, încurcându‑se în nerăbdarea de a se vedea odată plecați, încît ultimul lucru care avea însemnătate se dovedea identitatea ei. „A, îi zisese Matei, molipsindu‑se, tu ești necunoscuta care m‑a răpit! Unde o să mă duci? Mărturisește că ai un plan întreg și că nu ți‑ajunge timpul, că ai pus la cale să mă pierzi și după ce o să mă abandonezi (că ai s‑o faci, nu, ai s‑o faci?), o să dispari în lume și eu o să mor de dorul tău și o să te implor: întoarce‑te, întoarce‑te...“ Spunea „întoarce‑te“ atît de jalnic și chinuit, de caraghios, că Martha îl motolise ca pe copiii neascultători, învîrtindu‑și palma peste fața lui, ca să înceteze, să se potolească. Ea însăși, aruncîndu‑i lui Matei, în baie, lucrurile să se îmbrace, era de o neseriozitate delicioasă pune ce vrei pe tine, nu mă interesează, este o noapte superbă și vreau să ieșim cît mai repede, ce faci, îi spusese, ai rămas cu bluza de pijama, bun, să mergem așa dacă ai poftă. Coborîse între ei o intimitate ușuratică, iar Matei se adaptase din prima clipă. „A, a mai făcut ea din astea, o cunosc eu bine. Bătea în fereastră la trei dimineața și pretindea că este o călătoare obosită care cere adăpost, intra complet schimbată, teatrală și nu redevenea ea decît tîrziu de tot, spre ziuă, cînd o duceam acasă și era cu adevărat sfîrșită, incapabilă să‑și amintească măcar pe unde fusese, cu cine chefuise și apoi îmi bătuse în geam, părăsindu‑și grupul și mințind că nici n‑avea idee cine erau năucii și năucele alea, cum nimerise împreună cu ei și dacă urma să mai dea ochii vreodată cu acești cheflii, se rezema de mine în mers, o purtam pe jumătate eu, pentru că n‑o mai țineau picioarele, urcam scările la ea acasă și o depuneam în pat, pregătește totul de cafea, țipa cu o voce stinsă, pe trei sferturi adormită, iar eu ripostam neîndurător, acum, cînd nu poți ține nici ochii deschiși, îți trebuie cafea? Prostule, răspundea, pentru cînd o să mă trezesc. O încuiam în casă și îi aruncam cheia pe fereastră, pentru că avea niște uși bătrînești, te chinuiai jumătate de oră pînă să le încui, și apoi erau trei la rînd, de la cameră, de la antreu, de la o altă cameră, susținea să le zăvoresc pe toate, iar eu o găseam dormind de atîtea ori cu ușile date de perete, și încă în miez de noapte, fără să aibă habar că voi veni...“ Matei rememorase fără reținere întîmplări din vechea lui viață cu Martha, unele le repetase și el, absolut neîncrezător în protestele că „tu mă vrei Martha, dar eu nu sînt Martha“. La trecerea prin vecinătatea grădinii paradisiace, o spionase să se convingă dacă recunoaște locurile și o surprinsese că face la fel, însă nu se opriseră și nici nu ziseseră nimic, o, hoțoaica, nu mă păcălește ea pe mine („Aici veneai cu ea, spusese pînă la urmă, și pe mine mă țineați închisă în casă“), nu mă păcălește ea pe mine. Dar o tristețe se abătuse asupra lui Matei spre sfîrșitul plimbării: era cu Martha, și se bucuraseră de o noapte extraordinară, însă nu trăise sentimentul năvalnic, incomparabil al revederii, ceva ascuns și întunecat se menținea, cu toate că nu înclina să creadă că adevărul ar fi altul decît cel pe care îl vedea el. Tristețea dispăruse, se lăsase alungată, nepăsarea îl absorbise, îi devenise cu totul indiferent dacă tînăra femeie purta un nume sau altul, se simțea bine, nu mai era singur, după lungul șir de zile cînd nimeni nu se abătuse pe la el și el nu căutase pe nimeni. Cînd se apropiau zorii, intrau din nou în camera lui Matei, cu chipurile acelea iluminate de prea multă veselie, dar și cu extenuarea celor care își cheltuiesc sufletul fără măsură. „Acum va trebui să‑mi mărturisească de ce a lipsit atîta vreme și a stat ascunsă și mai ales de ce vrea să spună că nu este Martha.“ Îi zise: „Te‑am prins, n‑o să‑mi mai scapi, trebuie să‑ți pun o sută de întrebări...“ Se întrerupsese poate la jumătatea ultimului cuvînt, nu reușea să se încredințeze că Martha plecase sau intrase în cameră singur și nu băgase de seamă. Decepționat, își spuse că îi rămăsese cealaltă posibilitate s‑o întîlnească și se pregăti să se culce, cu intenția de a lipsi de la birou și de a lucra