Trecură secunde interminabile, tensionate, pline de viziunea oaspetelui ciudat. Ușa se redeschise fără nici un semn prealabil. „Scuzați‑mă, spuse musafirul, revenind, aș dori să vă las din nou cartea mea de vizită, poate că ieri n‑ați păstrat‑o și s‑a rătăcit pe undeva. Scuzați‑mi îndrăzneala.“ Și depuse cartea de vizită chiar în mîna lui Matei, întinsă încă înainte ca celălalt să fi încheiat scuzele sale.

Matei, după mult timp, mai ținea în mînă cartea de vizită, de parcă ar fi sperat să descifreze în ea și ceea ce nu i se dezvăluise pînă atunci: era acolo numele său, dar de astă dată i se adăugaseră și titlurile academice (obicei demodat), funcțiile îndeplinite (asta nu se mai obișnuia deloc), însă, deși inutile aceste detalii, toate se dovedeau exacte, dacă ar fi fost înscriși anii cînd obținuse el, Matei, acele titluri și îndeplinise funcțiunile menționate, nu rămînea nici o îndoială că datele ar fi fost la fel de exacte. Ce‑l rugase? Nu, nu‑l rugase nimic. Era o invenție toată povestea cu rugămintea. Un pretext. Un pretext ca să vină în fața lui și atîta tot. O, încă o descoperire! Formulele acelea de scuze, tipicul conversației, demodate și ele, erau chiar ale lui, ale lui Matei, le folosea cu voluptate, pentru moliciunea lor, pentru pacea din cuvintele ceremonioase, pentru căderea lor înceată, liniștită, plină de îndemn la moderație, la calm, neobligînd în fapt, după rostirea lor, la nimic. Senzațional era că necunoscutul o știa pe Martha, Matei nu avea nevoie de dovezi ca să se convingă, poate venea din intimitatea ei, ce greșeală făcuse că nu‑l întrebase imediat și așteptase prostește să‑și mai depună o dată cartea de vizită, îl trimisese, probabil, chiar Martha, ah, cînd se va întîlni cu ea, foarte repede, neapărat, foarte repede, îi va dejuca micile ei planuri, amuzamentele ei, invențiile, bucuriile ei, jocul neastîmpărat pentru a‑l capta și a‑l orbi. Și dintr‑o dată raționamentul lui Matei se rupse: dacă el exista pentru Martha, încă o dată, prin celălalt, înseamnă că doi Matei își disputau prezența și tocmai el, cel care raționa, fusese alungat, dovadă că se găsea aici și nu acolo. Nu cumva... nu cumva Martha era soția celuilalt Matei sau fusese soția lui și în acest mod rezultase coincidența de nume dintre el și Martha? Lucrurile aduse pînă în acest prag schimbau puțin înfățișarea generală a situației: alarma că Martha se căsătorea aproape că nu‑l mai privea. Nu Martha lui se căsătorea, ci a celuilalt. Matei fugi din birou, în întîmpinarea serii care trebuia să i‑o readucă pe tînăra femeie, ,,rivala” Marthei, ca și cum din partea ei urma să capete și răspunsurile. Nu întîrzie, ca altădată, umblînd prin cameră fără rost, ci se pregăti metodic de culcare, eliminînd toate fleacurile care îndepărtau mult ora cînd adormea. „Matei, spuse femeia, foarte punctuală, te‑am lăsat singur doar o dimineață și uite ce se întîmplă, individul acela a venit iar și va sfîrși prin a te chinui în fiecare zi, fantomele astea sînt mai rele decît inamicii cei mai răi, nu ai arme împotriva lor. Însă mă ai pe mine și o să ne despărțim complet de lume, să vedem cine va putea să ne urmeze.” Nu avusese senzația că adormise, așa după cum, la trezire, i se păruse că n‑a avut nevoie să deschidă ochii. Se și gîndise foarte puțin la modul cum decursese schimbarea: Rodica privea pe fereastră și cînd se uitase spre el, simțind că o vede, și venise la jumătate de pas, privindu‑l cu neastîmpărul ei, cu graba ei de a trece la altceva, pe care i‑o cunoștea mai bine decît candoarea din „vis”, îl șocase că se îmbrăcase exact ca și Martha, cu rochiile ei desenate de Gabură, dintr‑un material incert, colorate provocator, nu atît prin culorile, prin nuanțele întrebuințate, cît prin aranjamentul lor, o culoare degradîndu‑se în altele trei și apoi iarăși adunîndu‑și elementele, ca să se transforme brusc în contrarul ei sau să se curme, ca după un gol să‑și reia locul și să continue, pînă la epuizarea jocului ce și l‑ar fi putut permite. O, împrumutase și pieptănătura Marthei, semăna prea mult cu ea, i se substituise perfect, ba cu un plus de acuitate în priviri și o limpezime a chipului de‑a dreptul ciudată. Ca și în prima seară, tînăra femeie părea că are să‑i impute ceva numai de ea știut, nu cu totul grav, înfățișarea ei dojenitoare voia să atragă atenția că a observat, că ei nu i se întîmplă să piardă ceva din vedere. Probabil o nemulțumește, gîndi Matei, constatarea mea că seamănă cu Martha mai mult decît și‑a dorit, că este, de fapt, o altfel de Martha. Rodica nu‑și rosti însă imputarea, pentru că Matei, cu șiretenia lui, sinceră și dezarmantă, se retrăsese „în vis“, căutînd candoarea celeilalte, de care nu se temea. Dar nu se petrecu decît o mutație simplă (punctul acesta capital avea să încurce multă vreme viața lui Matei, de aici, din acest punct se desființase hotarul dintre viața „reală“ și „vis“, trecerea dintr‑o parte în alta nemaifiind marcată de nimic), o mutație care nu modifică planul lucrurilor, ci reprezintă o schimbare de secvență, cînd eroul n‑a mai fost urmărit în tot drumul său, fiind surprins la sosire, după ce l‑am văzut cum pleacă și ne‑am imaginat perfect actul său: Rodica abia schițase un zîmbet și poate se apropiase și mai mult de Matei, dar era aceeași, mutația avusese durata imperceptibilă a unei fracțiuni de secundă. Cele două lumi se contopiseră. „O, iubitule, ești sperios și ai o nemaipomenită poftă, de somn. Adio! zise, referindu‑se la somnul lui Matei, de acum înainte ne vom plimba numai noaptea, eu nu vreau să te pierd și nici să te împart cu nimeni. M‑am chinuit destul pînă să ajung la tine.“ Vesel, ca și cum aceste cuvinte simple l‑ar fi dezlegat de un blestem, Matei riscă (și aici a fost primul pas în lumea lor, continuat apoi de atîția alții, de călătorii întregi și rătăciri,