eu la cutare (cutare este un necăjit de la altă ambasadă), poate a aflat ceva în plus, își duc viața toți scriind note și drămuind băutura cu care își servesc musafirii. Idealul Marthei, de la cinci ani, a fost să se numere printre ei, printre oamenii secretelor, însă gabaritul ei n‑a corespuns. Du‑te tu, mi‑a zis, ești o temperamentală care inspiră respect (teamă, recte), ai să faci furori, îți văd bărbatul ministru în cîțiva ani. Dar eu (și aici „visul“ se curmase pentru cîteva secunde lungi, pelicula se rupsese, lipseau numai fluierăturile de la galerie și tropăiturile), dar eu, a scînteiat glasul Rodicăi, i‑am părăsit pe bărbații strălucitori pentru tine, nefericirea ta m‑a împins spre renunțare și poate și puțină răutate, vechea mea rivalitate cu Martha. “ Matei sesizase că tînăra femeie seamănă extrem de puțin cu teribila imagine rezultată din portretele Marthei, scena căpătase o coloratură artificială, pînă și obiectele din jur i se păreau dintr‑un material sfărîmicios și iarăși apelă pe nesimțite la înșelăciunea măruntă a trezirii, deschizînd ochii hoțește, cîte puțin, pînă realiză că este în camera lui, că nu trebuie să se întrebe cum a ajuns acolo și că, de fapt, nimic esențial nu intervenise. Ar fi vrut chiar să tragă o carte și să citească un pic, avea acest obicei rău în miez de noapte, se trezea și timp de o oră sau două citea, apoi readormea cu o poftă de somn deșteptată din adînc, toropitoare. Întinsese mîna, cum proceda de obicei, luînd orbește o carte, dar intenția sa rămase suspendată: în același loc, pe marginea patului, de astă dată însă într‑o ținută oarecare de oraș, Rodica îl privea cu o tristețe blajină. Matei nu avu nevoie de cuvinte să priceapă că fuga lui o decepționase, că‑i imputa mai vechea lui nehotărîre, neîncrederea aceea care îl urîțea și îl transforma într‑un ins ciudat, capricios, greu de ghicit, ascuns în multe învelișuri, imposibil de ajuns pînă la el cel adevărat, încît se pierdea chiar pentru el drumul înapoi spre vechea înfățișare, naivă, copilăroasă, naturală, reconfortantă sau doar puțin jucată, inteligentă, atrăgătoare, răspîndind farmecul său de om inabordabil. „Matei, spuse femeia, cînd vei ști tu ce vrei?“ El dorea însă o întrebare mai întortocheată, mult mai lungă, spusă cu o anumită supărare, poate cu asprime, la care nu se răspunde, de regulă, cu nimic exact sau nici nu există un răspuns, ci numai niște aproximații, incapabile să circumscrie vreun adevăr. Cînd vei ști ce vrei? Ei, da, cînd?

A doua zi, Matei reluă de cîteva ori, fără grabă, scenele din scara precedentă, aproape în aceeași derulare, se mențineau vii și lumina zilei, dimineața, printre colegii de birou, nu le anemiase, doar contururile jucau parcă, se pierdeau într‑un cerc de irizații. Pulsau în scenele rememorate dorințele lor (Matei mai nerăbdător, ea numai tenace) de a se reîntîlni, de a se revedea deocamdată în același mod, ca apoi să pătrundă cu totul în lumea de dincoace și să fie mereu împreună, ei doi, să dispară din ochii tuturor și să reia viața pe care tînăra femeie sugera că ar fi început‑o, încă înainte ca Matei s‑o fi cunoscut pe Martha. Ziua trecu pe neobservate, în încîntarea lui Matei că nu se vedea obligat să împărtășească nimănui ceea ce i se întîmplase, pentru că de mult renunțase să‑i ia martori pe cunoscuți la evenimentele atît de neînțelese pentru ei, familiare însă pentru el, obișnuite, cu toate că își păstrau capacitatea de a‑l surprinde și uneori de a‑l tulbura în adevăratul înțeles al cuvîntului. Chiar în ultima oră, înainte de a pleca de la birou (biroul lui mic, singuratic, cochet, de la capătul culoarului, departe de animația instituției și de vizitele acelor pierde-vară din interiorul oricărei colectivități care numără cîteva sute de oameni, nelipsiți de la șuete, veșnic cu o glumă în dinți, cu o noutate aflată în clipele cînd deschid ușa, băieții aceia veseli și sănătoși, fără vîrstă și fără destinație, ivindu‑se pretutindeni, exact cînd nu este nevoie de ei), ba se apucase să‑și strîngă lucrurile, să le înghesuie în sertare, cu o bună dispoziție ce i‑ar fi acceptat și pe omniprezenții pierde‑vară, știind că în curînd se va găsi acasă și că seara se apropia vertiginos (o aștepta, o, devenise chiar scopul acelei zile, se precipita să înlăture timpul ce îl despărțea de viitoarea întîlnire, avea impresia că este prea încet în mișcări și că nu se grăbește suficient), tocmai în momentele nerăbdării sale dinaintea plecării cineva bătu în ușă și chemat de Matei cu un „da“ distrat, intră sfios și se așeză în fotoliu, invitat de gazdă cu un gest moale, care trăda completa sa dezorientare: era vizitatorul din ajun, aducătorul cărții de vizită, purtătorul aceluiași nume cu Matei (mai admitea că sînt două persoane diferite și că are, în consecință, posibilitatea să‑l studieze). Distinse de la început, clar, manierele vizitatorului și aprobă rezerva lui, conversația îngrijită, modul acela îngăduitor de a‑l aproba, „nu‑i așa că știați și dumneavoastră?“ și se strădui să inventeze ceva pentru a‑l mai reține, dar musafirul explica, la fel de rezervat și atent, că s‑a abătut doar în treacăt, avea un drum prin apropiere, ca să se convingă, „dar vă rog să nu vă supărați “, că nu l‑a uitat și că va da curs rugăminții sale de ieri. Chinuindu‑se să‑și amintească ce anume îl rugase, Matei, paradoxal, n‑ar fi dorit ca oaspetele său să plece, dar în același timp spera că se va ridica în aceeași clipă și dintr‑o neglijență, din uitare, își va lăsa din nou cartea de vizită. „Am onoarea să vă salut și repet rugămintea mea să nu vă supărați și, evident (aici zîmbise timid, jenat), să nu mă uitați. “ Dar nu‑și mai depuse cartea de vizită, ci repetă doar: „Am onoarea. “ Matei, perplex, văzînd cum pleacă musafirul, examinîndu‑l din spate, cu ochii mari, uimiți, descoperi mersul său, puțin lălîu și din această cauză foarte precaut, cu corpul aplecat în față și capul lăsat ușor, imperceptibil, pe umărul drept.