ea, aflată la un pas de el, nu, chiar lîngă el, atingîndu‑l din neatenție, și văzu cum ea dispare, absorbită în ceață, deschisese ochii și își tempera neliniștea, rememorînd. Alături, pe marginea patului, Rodica, într‑o ținută extravagantă, abia sosită, foarte departe de cea din „vis“, puțin înduioșată de somnul lui, nu părea că ar vrea să‑i spună ceva, mulțumindu‑se mai degrabă să‑l contemple, să distingă fază cu fază cum ia act de prezența ei, cum asimilează situația, cum admite că ea, tînăra femeie, se află în acel loc și el, concomitent, își pregătește reacțiile, întîi surpriza, necontrolată, apoi o bucurie vizibilă, gata să izbucnească, dar păstrată în limitele raporturilor abia înfiripate dintre ei, și după aceea va urma conversația ușoară, eliberatoare, plăcută, antrenantă, doi oameni care nu vor să se mai despartă, care au nevoie unul de altul, s‑au întîlnit cu greu, după căutări îndelungate în obscuritate, și cum să renunțe la plăcerea de a fi împreună, cînd i‑a preocupat atîta și i‑a încîntat luni în șir cu făgăduințele ei. Matei constată că femeia de alături era reală, foarte reală și că extravaganța ei nu provenea numai din îmbrăcăminte (avea aerul că este gata să arunce totul de pe ea, deși așteptarea în care se găsea se menținea decentă), ci dintr‑un fel de aviditate nedeclarată, dintr‑o inocență înșelătoare, în fiecare moment se putea produce o schimbare bruscă, o răsturnare, care să permită ea adevărata natură a lucrurilor să iasă în prim plan și să anuleze tot ce a fost iluzoriu. Așteptarea Rodicăi se prelungi prea mult, se fixase în atitudinea aceea înghețată (nu mai era acum nici extravaganță, nici nimic, doar o rigiditate alarmantă, o poză dusă la extrem, o situație ce continua nefiresc și nu mai putea dura, trebuia curmată, altfel ar fi izbucnit exasperarea, amîndoi și‑ar fi epuizat capacitatea de a se examina, de a pîndi clipa infimă cînd ar putea s‑o ia înaintea celuilalt, să obțină un ascendent și să dețină cheia, deznodămîntul întîlnirii tîrzii, nesperate) și Matei se refugie în „somn“, fără dificultate, retrăgîndu‑se puțin și închizînd ochii, acoperind priveliștea aceea neînțeleasă, cu Rodica pe marginea patului și el netrezit cu totul, cu viziunea celeilalte, care îl admonestase sever și, probabil, nu terminase, spera să‑și reia rechizitoriul. În chip bizar, Matei închisese ochii cu dorința (își putea preciza foarte bine acest lucru) de a scăpa de „vis“, pentru că Rodica pe marginea patului ținea, categoric, mai mult de vis, decît cealaltă ipostază, cînd rămăsese ca el să‑i dea replica. Confuzia totală nu se petrecu numai în prima seară, ci în toate celelalte, pînă ce Matei crezu că nu mai este cazul să definească ce era vis și ce nu era vis, rezervîndu‑și pentru mult mai tîrziu astfel de clarificări, restrîngîndu‑se deocamdată la „fapte“, la datele lor, și însușindu‑și‑le fără nici un fel de complexe, ca pe două posibilități distincte, la fel de veridice, ale unei realități indiscutabile, din moment ce făcea parte din ea și o determina. Voind să scape de „vis“, în prima seară, beneficiase de un răgaz cînd nu fusese nimic, dar absolut nimic și el considerase că izbutise, că se „trezise“ dincolo și că era singur, însă timpul rezervat acelei despărțiri de o realitate pentru a trece în alta (cum s‑o numească sau să le numească altfel? cum ar fi mai bine?) se consumase (și iarăși imposibilitatea de a‑i stabili durata, eternitatea și clipa se confundau, putînd să se substituie, în funcție de „împrejurări“ aproape fără interes), se consumase, volatilizîndu‑se ca o materie diafană, pînă se luminase deplin „lumea“ În care se găsea (sau în care revenise? era una și aceeași cu „visul“ În care îl certase Rodica, promptă la întîlniri ea o obsesie paralizantă?), și „lumea“ aceasta îi oferea surpriza de a o găsi pe Rodica neschimbată, reluîndu‑și dialogul cu el, teribil de interesată să‑l ducă la bun sfîrșit. Ea făcuse chiar un gest care părea să însemne bine că ai venit, înainte de a‑i zice: „Soții mei au fost niște nătărăi. Diplomați cu treburi de nimic, tînjeau să aibă neveste frumoase, prezentabile, să decoreze cu ele recepțiile, la ambasadele lor plicticoase ca niște internate, unde toți se cunosc și știu totul despre ei, ce și‑au cumpărat, ce mănîncă, nu‑ți spun că mai și gătesc în comun și locuiesc pe același culoar, își cunosc bolile, slăbiciunile, rudele din țară, și sînt puțini că nici intrigi ca lumea nu se pot pune la cale, singura poveste care mai reușește este lingușirea ambasadorului, aici competiția are teren deschis, nostim a fost că am nimerit cu cel de al doilea soț, sau primul, îi încurc puțin, la o ambasadă unde se afla sau a venit ulterior și fosta lui soție, imaginează‑ți că mă ținea sub supraveghere, nu‑i place să mănînce ce îi gătești tu, îmi zicea, vino pe la mine să te învăț ; n‑aveam cum să‑i cumpăr ceva bărbatului, că mă trezeam cu ea pe cap, am sfîrșit luînd‑o cu mine de fiecare dată, traiul în comun la ambasadele astea mergea pînă la zahărul din ceașcă, atît de mult pui? are să ajungă diabetic, seara o masă frugală este cel mai potrivit lucru, dar nu chiar monotonia de la voi, faceți economii atît de drastice sau nu aveți răbdare să mai inventați și altceva? O lume mică și strîmtă, te loveai de pereții ei la fiecare pas, diminețile începeau cu o vecină în fața ușii și zilele sfîrșeau cu aceeași vecină, în ținută de gală, alături la o ceremonie sau în vizită la tine acasă. Blestemata de Martha m‑a împins spre lumea diplomaților, considera că este succesul ei, mă mir că nu te‑a năucit cu poveștile despre saloanele strălucitoare și bărbații curtenitori, spirituali, poate nu frumoși, însă admirabili cu buna lor dispoziție și eternele vești, de care sînt plini și le debitează cu nepăsare, ca adevărați stăpîni pe tainele universului și ei, săracii, în realitate, sînt costelivi și sărăcăcioși, văitîndu‑se toată ziua, ce mă fac, cum îmi scriu raportul, ce comunic în țară, ia să încerc