mai alerge după necunoscutul ce părăsise biroul său și să‑l aducă în fotoliul comod, în care stătuse cu cîteva minute înainte, și să obțină de la el, metodic și răbdător, toate informațiile ce l‑ar fi ajutat să clarifice, presupunea cu destulă ușurință, ce mister ascunde cartea lui de vizită, identitatea ciudată, furată chiar lui, lui Matei. Se petrecu în acel moment următor alt lucru incredibil: insul ce‑l vizitase își pierduse complet înfățișarea, n‑ar fi fost în stare să‑l recunoască. Nu se mai păstra nimic: chipul său, culoarea îmbrăcămintei, vocea, nici măcar timpul cît stătuse acolo nu putea fi apreciat. Fusese oare cu adevărat cineva în vizită sau...? Matei nu dorise să se chinuie cu întrebări, amînase pentru seara și așezase meticulos cele două cărți de vizită în portmoneu, ca să le poată avea la îndemînă și să le examineze. Era ceva, fără discuție, în toată povestea, și merita osteneala s‑o decodifice pe îndelete. Seara, căzu însă în plasa de mătase a celei de a doua întîmplări (ca și cum una așteptase intrarea în scenă a celeilate și se grăbise s‑o urmeze, să nu piardă legătura cu ea) și doar cu greu avea să se împartă între ele, să le separe și să le ierarhizeze, cu cortegiul lor nelipsit de implicații, care alcătuiau totuși, își zisese Matei, farmecul vieții sale singuratice. În prima parte a serii nu obișnuia niciodată, oricît ar fi fost de obosit, să doarmă, dar în acea zi deprinderile sale nu mai funcționaseră. Nu‑și explicase nici imediat, nici mult după aceea cum adormise fără tranziție, ca sub efectele puternice ale unor preparate anestezice. Se trezise (sau nici nu se trezise? ciudățenia consta în faptul de a nu putea realiza ideea că adormise și de a trece dintr‑o stare într‑alta ca și cum nu s‑ar fi întîmplat nimic, fără să le poată deosebi), se trezise trebuia să zică așa, pentru a se fixa într‑un punct, altfel risca, în chip definitiv, să fie absorbit de fluiditatea acelor treceri (ele se succedau, nu rămînea nici o îndoială, la intervale indefinite, dar armonios, dulce, cu alunecări în extaz), se trezise și cea dintîi descoperire (era o descoperire? era cu adevărat treaz?) îl înspăimîntase prin golul și întinderea ivite în fața lui: el nu visase pînă atunci, somnul său era numai somn și acum se născuse visul, despre care învățase și auzise destule, poate îl și trăise în vreun fel, dar nu în acest chip ca acum, nu conștient de el, nu pătruns de el, mai adînc și mai puternic decît ceea ce numea realitate sau ar fi trebuit sa fie realitate. Visul i se înfățișa ispititor, captivant (în secundele puține cît putuse deosebi că se petrecuse ceva cu el), dureros de exact și de generos, poate cealaltă stare era nenaturală și trebuia abandonată, dar nu, nu avea nici o dilemă, reîntoarcerea i se părea improbabilă, fără sens, cu siguranță nici nu exista. În visul acela, în primul său vis (să‑l numească așa? nu greșea? poate cealaltă stare era visul și nu invers, de ce la urma urmei n‑ar ocupa foarte bine juca locul alteia?), se întîlnise (pentru a doua oară) cu Rodica. Fusese ea, sora Marthei, lucrurile i se mai păstrau prin încăpere, se simțea parfumul ei și toată atmosfera aceea de vibrație intensă, de alarmă, de nervi abia struniți, de panică și răsfăț, de biciuire și exaltare, pe care o deștepta numai ea, inspirînd frică și o atracție anihilantă, jocul ei diavolesc de eternă nemulțumită, mereu îndreptată asupra cuiva să‑l nimicească, să‑i plătească o veche nechibzuință, o desconsiderare sau dimpotrivă, o prea mare atenție, o indiscreție profund vinovată, de neiertat, o ochiadă, o privire insistentă, nepermisă, o oprire pe loc pentru a‑i observa trecerea, o mîngîiere închipuită, o sclipire de patimă, care îi trezise femeii ura și i‑o hrănise îmbelșugat, lipsind doar scadența, răzbunătoarea încheiere a socotelilor, înfățișarea la judecată, vinovăția și apoi pocăința sau (cine știe?) iertarea, rîsul, plăcerea de a sta cu cel biciuit, vinovăția ei de astă dată, neastîmpărul ei, nebunia scînteind în ochii verzi, aprinși, prea vii, prea vii, cutezători, haini, insuportabili, prăpăstioși, te uiți la ei și aluneci, nu‑ți mai revii, cazi afund, în adîncul prăpastiei, acoperit de hohotul ei de rîs. Rodica îl luă în primire fără menajamente. „Ți s‑a spus că sînt plecată de doi ani, îi zise, aiurea, n‑am fost nicăieri sau mai exact m‑am întors de atîta vreme, mă țin după urmele tale, știu cît de mult m‑ai vrut atunci și ce frică ți‑a fost de ea să ți‑arunci măcar ochii, mi‑am zis că nu vei îndrăzni niciodată să mă cauți și m‑am hotărît să vin eu la tine, pentru a doua oară, ia aminte, dar și acum frica nu ți‑a dispărut, parcă aștepți ca Martha să deschidă ușa din clipă în clipă, n‑ai nici o teamă, nu va veni, în locul în care sînt eu, ea nu are ce căuta, rivalitatea noastră este veche (ai crezut‑o cînd ți‑a spus că este sora mea, nu este adevărat, te‑a mințit, ca să‑ți bareze drumul către mine, poate sînt sora ei vitregă, asta da, ar fi posibil, ar fi posibil ca tatăl meu să fie și tatăl ei, s‑a vorbit despre așa ceva, dar nu există probe, în nici un caz o recunoaștere oficială, m‑am complăcut să ascult versiunea ei, am și încurajat‑o cîte puțin, recunoaște că ar fi nostim să fim surori, din păcate eu aș fi favorizată, bastarda fiind ea, nu eu, în fine chestiunea vom mai discuta‑o noi). Rivalitatea noastră veche s‑a tranșat totdeauna în detrimentul ei și asta a avertizat‑o să fie precaută, iubitule, nu te speria, eu trezesc de fiecare dată o frică paralizantă, însă ai să te obișnuiești, este arma mea principală, cu care îmi «adorm»victimele, se zice, dar pînă la urmă toți sfîrșesc prin a fi încîntați de frica ce le‑o procur și o caută, înfrigurați, implorîndu‑mă să nu mă îmblînzesc.“ Matei refuză printr‑un efort, trezindu‑se, da, în mod cert trecuse în altă stare, mesajul Rodicăi, toată făptura ei biruitoare, sigură de