o ucenică devotată și mult prea cuminte pentru înțelepciunea pe care o adunase. „Am să te duc la el, o asigură pe Martha, eu știu drumul către el, tu l‑ai uitat. Nu fi îndurerată, am și eu destul timp să mă pierd, destinul abia m‑a luat în primire.“ Kitty se uită candidă în jur și Martha nu înțelese în primul moment. „Cum sărbătorim, zise Kitty, întîlnirea noastră? Ce ești dispusă să sacrifici? Ah, Martha, de cînd te pîndesc eu și cum mi‑ai căzut în cursă! Voi fi o demnă urmașă a ta, să nu te neliniștești, dar pînă atunci vreau să trăiesc alături de tine. Noi două vom împărți lumea, să nu te îndoiești. Eu îmi voi lua viitorul, nu‑i drept așa? Din trecut ce să adun? Pe cînd tu... pe cînd tu...“ Nu spuse pînă la capăt ce gîndea, însă rotunji printr‑un gest bogăția pe care o acumulase Martha, trecutul ei încărcat, îndestulător. „Iluminează casa de sărbătoare, Martha. Mă plictisesc. Nu mă ține cu cafele și amintiri, nu‑i genul meu de distracție.“ Martha nu se clinti. „Ți‑ai pus în gînd să mă duci în prăpastie, îi spuse lui Kitty. Vezi să mă rostogolești frumos, am și eu pretențiile mele. În artă, felul cum este făcut un lucru este mai important decît lucrul ca atare.“ „Sînt încă o ucenică!“, țipă pentru a treia oară Kitty. Dintr‑o dată casa se lumină feeric și nici una din ele n‑ar fi putut preciza dacă este noapte sau zi și dacă acea izbucnire de lumină avea o cauză exterioară sau o determinaseră chiar ele. Prinse în lumina abundentă, Martha și Kitty, nemișcate, păreau că așteaptă să se întîmple încă ceva, dar musafira nu rezistă și făcu o reverență caraghioasă de supunere și îndemn la drum, ca și cum trăiau doar începutul, primele secvențe, palide și scurte, a ceea ce era prefigurat pentru o durată indefinită, cu o desfășurare fără precedent, în măsură să te răsplătească bogat cu simpla ei promisiune.

 

Matei reintrase în viața normală și își reluase slujba, descoperind cu mirare că nu absentase nici o zi. Se petrecuseră și altă dată fapte la fel de surprinzătoare. Aventurile lui nu aveau nevoie de timpul obișnuit, nu se atingeau de el, evadau în timpul propriu, fără tangență cu celălalt, și singura dificultate consta în readaptarea lui Matei, dar și ea se producea relativ repede și fără ca să observe măcar ceilalți sau să fie în stare să atribuie neliniștii adevăratele motive. În general însă nu remarcau nici o schimbare. Matei nu întreținea prietenii și în consecință se vedea scutit de explicații, iar ceilalți, la rîndul lor, de pretenția de a le cere. Matei călătorea mult și reîntoarcerile, cum se petrecuse la revenirea din Canada, epocă în care se situa, după amintirile sale, întîlnirea cu Martha, erau urmate de zile de tăceri, pînă își recăpăta vechiul său ritm, ceea ce se admitea ca foarte firesc pentru un om absorbit de multe preocupări, intense și foarte diverse. Prezența sa, liniștitoare întotdeauna, îi bucura pe colegi, dar nu‑i obliga la nici un fel de avansuri de intimitate, nici măcar la măruntele invitații „hai să ieșim și noi împreună“, ei îi acordau lui Matei un spațiu larg de mișcare, îl părăseau aproape cu totul dincolo de constrîngerile serviciului. Matei însă nu‑și uita îndatoririle colegiale și se întreținea adesea destul de atent cu cei din preajmă, revărsa chiar asupra lor o bunăvoință veselă, ușuratică, le povestea cele mai noi glume și nu se sfia să‑i întrebe ce se mai întîmplă cu nevestele lor, în genere cum le mai merge, încîntat să afle cît sînt de inventivi și ce le trece prin cap, cît de ascuțit le lucrează mintea și cum nu le scapă nimic din ce ar fi putut însemna un cît de mic cîștig pentru ei, îl amuzau combinațiile lor gospodărești, ingenioase și stăruitoare, tot ce izbuteau să‑și procure pe cele mai nebănuite căi, schimburile dintre ei, de automobile, de locuințe, de tot felul de lucruri, informațiile ce și le serveau reciproc, satisfacțiile ce rezultau de pe urma necurmatei lor agitații, îl uimeau serviciile cele mai variate oferite și primite, nesfârșitele conversații de interes imediat, toate demonstrând din plin că viața merita să fie trăită și că ei o trăiau, fără complexe, cu o bună dispoziție sănătoasă sau cu răbufniri de indignare și supărări la fel de autentice, totul fiind luat în serios cu o gravitate naturală, care îi umplea de ei înșiși și le dădea sentimentul acut al existenței. La scurt timp după reîntoarcerile sale, Matei era ca și ei, un ochi străin nu l‑ar fi deosebit, se pierdea în traiul lor și nu se descoperea pe sine decît acasă.

Aproape că se liniștise în privința Marthei, pînă într‑atît de odihnitoare și calmă devenise așteptarea. Ei îi revenea datoria să reapară la suprafață și să‑i aducă explicațiile necesare și Matei nu se îndoia că așa va fi. Își suprimase pînă și meditațiile pe marginea acestui subiect și nu l‑ar fi reactualizat, în orice caz nu atît de curînd, dacă două întîmplări, una mai măruntă, un simplu semnal, și alta mai ciudată, complexă, tulburătoare prin ineditul ei, nu l‑ar fi obligat, nu l‑ar fi purtat cu ele pe apele vechilor aduceri aminte, nu l‑ar fi confruntat cu neobișnuita lui viață. Prima întîmplare decurse, în întîia clipă, neobservată. Cineva se prezentă la Matei și după o discuție de serviciu, anostă și politicoasă, își lăsă cartea de vizită și plecă. Matei aruncă minuscula carte de vizită, ca într‑un sicriu, în caseta de pe biroul său, dar în zborul scurt i se păru că a citit numele și curiozitatea îl determină să controleze dacă într‑adevăr îl descifrase exact. Stupoare, era chiar numele său. Extrase cartonașul din cutie și îl privi îndelung. Scoase propria sa carte de vizită și o compară cu a „străinului“. Pierduse prea mult timp cu cele două cărți de vizită în mînă, ca să