îmi bate copiii, pedepsește‑l, Gavrile, de acolo de unde ești, rupe‑i un picior, să întîrzie și el, să n‑ajungă în clasă înaintea copiilor mei» După o săptămînă, învățătorul, cu piciorul în ghips, se tîra spre școală, șontîc‑șontîc, iar femeia anunța în sat «L‑a pedepsit Gavril» Trăiau într‑o asemenea sărăcie că numai o minune îi ținea în viață. «Gavrile, ce să fac și de unde să iau, n‑am ce le da să mănînce, și sînt slabi, văd prin ei, li s‑au lungit ochii și mă trimit la tine să‑i ajuți» Oamenii din sat o sfătuiau, însă nu da urmare nici unui sfat. «Gavril a zis altfel» Lua un sac gol la subsuoară, se urca în tren și străbătea țara dintr‑un capăt în celălalt. Se întorcea cu demîncare, un sac cu grîu, un sac cu porumb, un sac cu cartofi, cu ce‑l putea umple. Se așezau toți opt la masă, femeia se ridica și spunea o rugăciune, apoi încheia: «îți mulțumim, Gavrile, că te îngrijești de noi», iar copiilor le zicea: «întoarceți‑vă spre el, se uită la voi, i‑i dor să vă vadă, n‑ați stat în fața lui de atîta vreme.» Se uscase de muncă și alergătură ca o toacă, dar nu‑și pierduse speranța. «Gavrile, mai am puțin și scap cu cei mari, după aceea scap și de greu, se ajută unii pe alți.» Patru din copiii mai mici ai lui Gavril au ajuns învățați, au umblat prin școli, purtați de cei mari, mama lor a trăit nouăzeci și trei de ani, se adunau o dată pe an acasă și femeia spunea: «Gavrile, au venit copiii tăi.» Cu unul din ei, profesor la universitate, am vorbit chiar eu. «Tata ne‑a condus de acolo și mama l‑a ascultat. Altfel ne‑am fi prăpădit.» în sat, de atunci, femeia lui Gavril este o sfîntă. Vin acum copiii la cimitir. «Tată, am venit la tine.» Se duc apoi la celălalt mormînt: «Mamă, am fost întîi la tata. Așa ne‑ai învățat tu.» Cei cu școli înalte nu se rușinează, cer și ei sfatul părinților, și‑l primesc. Unul trebuia să plece la un congres tocmai în Mexic și a fost îndemnat să stea acasă, n‑are la ce‑i folosi congresul, o adunare fără rost, vorbărie și nimic altceva. Avionul cu care ar fi trebuit să călătorească s‑a prăbușit. «Crezi în sfaturile iui Gavril, tatăl tău? l‑am întrebat pe acel profesor de la universitate. Crezi cu adevărat?» «Oamenii nu mor, mi‑a răspuns, se mută în sufletul nostru și vorbesc de acolo, noi însă știm atît de rar să‑i ascultăm.» în planurile mele, femeia lui Gavril va trebui întoarsă în sat, a fost o mare greșeală cînd au lăsat‑o să moară. Ea deținea o învățătură care ar fi tuturor atît de folositoare. «Gavrile, zicea, am să mă îmbolnăvesc. Tu spui că numai munca o să mă scoată la capăt, dar puterea se scurge din mîinile mele și intră în pămînt.» Gavril vorbea: «Stai trei zile și te odihnește.» Satul fierbea în cîmp și femeia lui Gavril se odihnea. Veneau oamenii s‑o tocmească la lucru: «Ai înnebunit, femeie, acum ți‑ai găsit să stai întinsă la soare?» Femeia răspundea simplu: «Mi‑a poruncit Gavril.» Iar după trei zile, tînără, sprintenă, în putere, de parcă i‑ar fi luat cineva oboseala cu mîna, muncea și noaptea pe lună. «Du‑te, femeie, acasă, pe cine mai vezi în cîmp?» Nu dormea. Ațipea doar puțin și pornea iar la lucru. «M‑a învățat Gavril să capăt putere.»Copiii nu ieșeau din cuvîntul ei. «Nu‑l supărați pe tatăl vostru. A fost omul cel mai deștept din sat.» Sărac lipit, Gavril își ținuse casa fără să se plîngă. Venea medicul veterinar să însănătoșească o vită și pleca dezamăgit. «M‑ați chemat prea tîrziu.» îl aduceau pe Gavril. «Lăsați‑mă singur, să nu intre nimeni pînă după amiază, aduceți‑mi ce vă cer.» Se așeza pe un scăunaș și vreme ca la un ceas, nemișcat, cu capul în pumni, urmărea zvîrcolirile și gemetele vitei, tresărind din cînd în cînd și fiind mai atent. Apoi își sufleca mînecile, își spăla mîinile cu săpun, fără grabă, pînă mai sus de coate, o jumătate de ceas, tacticos, ca un doctor, fără să mai ia seama la zbaterile animalului, iar cînd socotea că este gata se uita întîi împrejur, și făcea cruce, spunea «Doamne‑ajută» și se punea pe întors vita pe toate părțile, își înfunda mîna în ea, trăgea, se opintea, chinuindu‑se, plin de sudoare, și după cîteva ceasuri înceta. «Să‑i dați de mîncare, la început mai ușoară, iar la cîteva zile după regulă.» Vita se înzdrăvenea, însă Gavril nu primea pentru plată mai nimic. «Atît mi se cuvine, cît ar fi fost o zi de lucru.» Și nu lua mai mult. Femeia lui avea instrucțiuni să nu primească nici un dar. «De unde ai știința, Gavril? Din cărți?» Vorbea foarte greu Gavril, stătea după fiecare cuvînt, mai făcea cîțiva pași și îl rostea și pe celălalt. «Din inima mea.» Voia să zică, spre mirarea celui care întreba, că din inima lui urca știința, că n‑avea nici un fel de învățătură, că aștepta răbdător să‑i vină gîndul cel bun. «Din inima mea. Vita bolnavă te învață singură ce trebuie să faci.» El nu ținea vite pe lîngă casa lui, nu avea cu ce le hrăni. O singură vacă cu lapte. Atît. Îi aducea mîncare cu porția, nu avea mai nimic în brațe, se cruceau vecinii și îl certau că înfometează vita, dar Gavril, împietrit, cu fața lui neagră, lunguiață, nu răspundea. Cel care nu are, își spunea în sufletul lui, chibzuiește altfel decît cel care are. Vaca o mulgea numai femeia, după ce‑i întindea porția cea mai bună de mîncare: un pumn de tărîțe. Un copil venea și lua donița plină și aducea alta goală, ca femeia să nu se întrerupă din muls. Vaca mînca agale și slobozea laptele. Adunați în ogradă, curioșii măsurau din ochi adevărul și se îndepărtau clătinînd din cap. Copiii lui Gavril purtau un semn, încă de la naștere, nu se amestecau la joacă, nici chiar în curtea