școlii, cu ceilalți. Erau foarte blînzi și în ochi li se citea cumințenia. Băieții, plăpînzi, aveau o mare putere, oasele lor tari și subțiri, din altă materie decît a celorlalți, mai fină și mai trainică, rezistau la poveri și adunau oboseala mult mai greu. Cînd erau mari, buni de mers în armată, puneau un taur la pămînt, răsucindu‑i coarnele cu o încordare vicleană care te înfiora.“

Matei ascultă povestea de parcă ar mai fi citit‑o undeva. „Ce multe gînduri îi cuprind pe oamenii care tac, își zicea. Eu însumi sînt la fel, cînd vorbesc, de la o vreme, gîndurile îmi zboară, iar dacă tac se întorc ca niște stoluri de păsări.“ Despre tăcere și gînduri vorbi și vocea: „Puterea lui Luca va trece la mine și atunci oamenii se vor uita doar unul la celălalt, își vor citi semnele cu care au venit pe lume și nu vor întrebuința cuvîntul decît la mare nevoie. Tot eu voi face ca bolnavii să hotărască singuri cum să se facă sănătoși, nu sînt ei stăpîni pe trupul lor, nu și‑l cunosc ei cel mai bine? Bucuria trebuie și ea schimbată, se cheltuiește întotdeauna fără rost, tocmai cînd sînt mai bucuroși oamenii nu fac nimic, se risipesc în rîsete, se bat pe umăr, joacă și pierd vremea, prea plinul din ei se revarsă. Pe Eugenia am s‑o dau după un bărbat, să aibă gospodăria ei și să nu ademenească pe nimeni.“ Vocea bătrînului se stinse de la sine, fără nici un motiv. Matei căută s‑o capteze iar, apoi renunță. Nu i‑ar fi fost de nici un folos. Își auzea acum, supus, propriile lui gînduri: „Punctul cînd m‑am îndepărtat de Martha n‑a fost în seara aceea, cu siguranță strada Atena se afla pe undeva, n‑am stăruit destul s‑o găsesc, ci cu mult înainte, poate în clipa cînd am răpit‑o. Cînd am răpit‑o și n‑am știut în ce lume am s‑o duc. Eu nu aveam o lume a mea și nici cea a lui Gabură nu voia să mă primească. Cum să n‑o pierd pe Martha, cînd nici nu știu bine unde am dus‑o și unde am lăsat‑o?“ Matei admitea că viața lui nu se afla pe o cale prea sigură. Nemulțumirea difuză, după noaptea de petrecere la Eugenia — altădată frumusețea femeii l‑ar fi orbit și zile în șir s‑ar fi întors, în sufletul său, cu fața spre ea, s‑o revadă —, reprezenta îndemnul să rupă cu nehotărîrea și s‑o regăsească imediat pe Martha. Cum să nu existe strada Atena? Cum să dispară? Sentimentul că unul ca Ieronim Gabură se interpusese între el și Martha era gata să‑l înfurie și un început de ură amestecă toate amintirile sale despre pictor. Făcu, fără voia sa, chiar în acel moment, descoperirea: ura nu‑l mai slujea ca altădată, aproape o uitase, ca o îmbrăcăminte: aruncată undeva și pe care o îmbraci în silă, după ce s‑a umplut de praf și mai ales de aerul acela insuportabil a lucrurilor vechi. ,,Bine ai venit pe domeniile mele, zise un bărbat slab, cu fața uscățivă și pielea tăbăcită de vînturi și ploi, de ninsori, de umblatul nepăsător pe vreme rea. Te urmăresc de cum ai sosit, ba încă din clipa cînd ai pornit și te‑au însoțit paznicii mei. Sînt Luca, nu mă recunoști, strălucirea Pavilionului regal nu‑i pentru mine, ci pentru ochii celor dornici de miraje. Mă chinui să adaug la învățătura mea, în fiecare zi, un grăunte de înțelepciune, duc un trai amar, mănînc rădăcini și dorm pe marmura goală, refuz pînă și păturile mirosind a sudoare de cal, care mi se aduc, ca să nu îngheț în nopțile prea senine, în palatul meu este un frig de gheață la miezul nopții, din adîncuri izvorăsc frigurile cele mari și trec prin mine. Nimic nu purifică mai cutremurător decît frigul. Bătrînul ți s‑a plîns că l‑am văduvit de putere, l‑am auzit. Toți cred că puterea le‑a fost furată lor cînd o văd la ceilalți. Dar oamenii cînd se nasc au aceeași putere, ea crește sau scade după priceperea fiecăruia. Priceperea este și ea egală la naștere, se modifică ulterior, unii o neglijează, iar alții se preocupă s‑o șlefuiască. Ai fost, în tinerețe, reparator de piane și știi din ce‑i alcătuită munca unui astfel de om: el s‑a născut să audă toate sunetele și să rețină numai pe acelea de care are nevoie, este așa cum ai distinge aurul ascuns sub pămînt după rezonanța trezită sub pașii tăi. Instrumentele reparatorului de piane sînt simțurile lui. Aude cu vîrful degetelor. Cînd își așază mîna pe ceva, chiar în secunda aceea pornesc sunetele. Ai avut o meserie frumoasă. Ți‑am ieșit în cale să te previn că Eugenia, contrar celor ce se spun despre ea, nu iubește petrecerile, deși ea lasă, cu bună știință, să se înțeleagă — vanitate de femeie frumoasă — că n‑ar fi așa. Petrecerea în cinstea, venirii tale a fost unică. “ Trezit din somn, Matei retrăi, parcă atunci lua cunoștință de ea, splendoarea petrecerii, cu fastul risipit sub ochii săi, și marile mulțimi împrăștiate prin saloane, perechi‑tandre. În murmurul continuu și mișcarea nesfîrșită, dar unde fusese el, de ce i se șterseseră din memorie imaginile risipei regale? De ce păstrase atît de puțin, doar orele, și acelea vagi, petrecute cu Eugenia? „Nu‑i nimic straniu, spuse Luca, vei uita din nou, Eugenia nu suportă să i se cunoască slăbiciunile de femeie și de aceea se drapează mereu în alta, aseară a fost Martha, ți‑a și declarat‑o, dar nu se mulțumește numai cu atît, consideră că uitarea este lucrul cel mai cuminte. Eu te‑am ajutat să întrezărești o clipă splendoarea petrecerii la care ai participat, n‑am vrut să‑ți trezesc memoria toată, fiindcă există, pe domeniile mele, o ordine a firii care trebuie respectată, încălcarea seamănă dezastre. Eugenia n‑ar fi iertat amestecul meu. Sînt un rege sau un urmaș de rege, sărac și înțelept, îmi respect vecinii și mă bucur de respectul lor.“ Memoria lui Matei se voalase brusc și abia sesiza sensul