,,Eu nu am ce căuta în vălmășagul de evenimente ce mă cuprind din toate părțile și mă anexează. M‑am înșelat de prea multe ori. Sub învelișul superficial al lumii noastre, sau al lumii lor, trebuie să se găsească adevărata substanță, lumea reală, spre care tind dintotdeauna. Este lumea, probabil, în care se află acum Martha.“ Mergea zorit, abia avea timp să privească încotro merge, Luca și bătrînul se stinseseră, Pavilionul regal scînteia la mare depărtare, stingher. Numai Eugenia, cu trupul ei marmorean, ardea ca o flacără. Matei nu‑și explica însă de ce fugea. Lumea reală, de sub învelișul atîtor întîmplări trăite pînă atunci, îl atrăgea irezistibil. Nu se îndoia că dezlegările ce‑l chinuiseră se adunaseră și îl așteptau. Depinde cît de repede va ajunge la ele. Va coborî două trepte, sau trei trepte, în lumea reală, și atunci nu va mai avea complexe, va lua ce i se cuvine și își va da, la rîndul său, tributul.

Nimerise peste o adunare de tinere femei. Ciocănise în ușă, discret, cu gîndul la ce auzise de la Luca despre reparatorul de piane, care percepea sunetele cu vîrfurile degetelor. Din tot episodul călătoriei la Eugenia atît îi rămăsese, remarca lui Luca. În aparență simplă, remarca îi deșteptase o mulțime de povești cu cîntăreți celebri, legate de arta reparatorilor de piane. Am fost respinsă la primul meu examen, povestise o cîntăreață, pentru că nu reproduc exact ce mi s‑a cîntat la pian. Dar eu am fost înzestrată cu auz absolut și corectam infimele deviații produse de pian dintr‑un motiv foarte simplu: pianul era dezacordat. Ciocănise în ușă cu sufletul unui reparator de piane, să audă cum se propagă sunetul și să‑l urmărească pînă se pierde la limitele lumii materiale, pentru că el nu se îndoia că sunetul își continuă călătoria neștiut pînă la capătul lumii cunoscute, abia acolo fiind absorbit definitiv. Avu totuși disponibilitatea să sesizeze, în același timp cu iradierea ciocăniturilor muzicale, clinchetul unor voci foarte vesele și una dominîndu‑le pe celelalte: „Vin imediat. “ Fusese nevoie să vină să deschidă, ușa fiind încuiată. Femeile acelea tinere se veseleau singure, povestindu‑și lucruri năstrușnice, fără să aibă nevoie de martori, cu bucuria ciudată și rară a femeilor de a încheia armistițiu și a nu se mai dușmăni, ca la despărțire să reînvie cu o putere înnoită urile vechi, disprețul salvator și, ceea ce le înfrumuseța ființa, orgoliul ascuns, biruitor, al atracțiilor secrete, care le repunea în drepturi, ridicîndu‑le deasupra celorlalte și procurîndu‑le arme de temut. „O, ce surpriză, zise tînăra femeie venită să deschidă, probabil gazda, da, cu siguranță gazda, nu așteptam pe nimeni, chiar ne propusesem să facem un chef singure, un mic chef, cum numai femeile au idee să‑l aranjeze, dar dumneavoastră, domnule Matei Armeanu, sînteți binevenit. Cineva dintre noi, n‑am s‑o pîrăsc, vă evocase chiar cu cîteva clipe mai înainte, măgulitor, foarte măgulitor, am să spun doar că pretindea — să nu te superi, dragă, se adresase cuiva din adunare, fără ca Matei să aibă posibilitatea să verifice cui anume, să nu te superi, mă opresc eu la timp —, pretindea că sensibilitatea dumneavoastră este de natură feminină și că arta pe care o practicați, și mai ales rezonanța ei, i s‑ar datora. Fantezia dumneavoastră este și ea de tipul feminin, cu dilatări extraordinare ale nimicurilor, și niciodată molipsită de tragismul, de dramatismul inevitabil, ireversibil al profundelor meditații bărbătești, totdeauna sumbre, totdeauna negre, cu un capăt muiat în neliniște, cînd nu sînt ușuratice și încetează să fie meditații, transformîndu‑se într‑o fină pulverizare de ironii gratuite, toate îndreptate împotriva noastră, a bietelor femei, cele mai dezarmate ființe cînd este vorba de cucerit gloria. Simțiți‑vă bine cu noi, domnule Armeanu.“ Era ca și cum l‑ar fi invitat să‑și aleagă partenera și să comunice în secret cu ea, toată seara, cheltuindu‑și buna dispoziție pentru întreaga adunare, ca tocmai această alegere, preferința discretă să nu se observe. Învăluit de parfumul femeilor și prins în cercul, resimțit fizic, al curiozității lor, Matei își zise că avusese o inspirație excepțională venind aici, deși nu‑i era cu totul clar ce anume îl adusese și cine erau acele femei, toate îi păreau cunoscute, și nu avea motive să considere că nu le cunoștea, cu excepția uneia singure, puțin parcă mai retrasă decît celelalte, mai puțin expansivă, se aciuase într‑un fotoliu, fumînd cu melancolia femeilor care își deșteaptă astfel sentimente vechi, uitate, supuse unui examen rece, indiferent, parcă s‑ar fi înspăimîntat să nu renască și să le găsească nepregătite. Matei o vedea din profil, o femeie în jurul a treizeci de ani, cu o explozie reținută de vitalitate, cu obraji frumoși, plini, aproape rustici, dar pielița fină îi salva, ca și ușoara umbră tuciurie, după cum înfrînarea vieții ce izbucnea în ea îi adăuga o aură misterioasă, răspîndind o luminozitate perceptibilă. Vorbiseră cîteva dintre invitate, repede, suprapunîndu‑se, și Matei le zîmbise curtenitor în loc de răspuns. Își zări chipul într‑o oglindă, în trecere, extrem de interesat de sine, vasăzică așa arăta el acum, mai ales pentru toate aceste tinere doamne, un bărbat peste măsură de trufaș, ca abia ieșit de pe o scenă, după triumf, îngrijit pînă la pedanterie, exagerat de precaut cu fiecare gest, măgulit de atenție și decis să o întrețină, foarte sigur de succesul său, dispus la glume, chiar dacă femeia solitară, cu țigara ei, îl incita să ajungă, pe neobservate, cît mai aproape de ea, absorbindu‑i cea mai mare parte din gînduri. „O, dar așa arătam întotdeauna înainte de concertele mele, se trezi brusc în Matei un depozit uitat de amintiri, considerat mort. Chiar femeile acestea își mai aduc aminte că am fost violonist, poate cînd înclin capul pe umăr, ca pe o imaginară vioară, sînt chiar același Matei redescoperea cu răceală uitata lui profesie. O părăsise. O izgonise pînă și din memorie. I se părea incredibil că își poate aminti