de ea, oglinda era de vină, cu invariabila ei cruzime, cu mecanica înmagazinare de chipuri, înghesuite unele în altele, dispuse în adîncime în apele calme, nesățioase ale cristalului. „Probabil nici n‑a trecut prea multă vreme de cînd mi‑am părăsit profesia, o fi semănînd pentru femeile acestea adorabile cu o pauză, cu un turneu prelungit în străinătate sau (de ce nu?) cu o aventură nostimă, prelungită și ea cu voluptate, spre moartea celor înclinați să știe totul despre artiști, chiar ceea ce ei înșiși nu au habar, dar convin pînă la urmă, după ce legenda a acreditat întîmplările în cauză sau simplele anecdote sau farsele savuroase, că le‑au aparținut, ba chiar s‑au zbătut să izbutească și sînt satisfăcuți de sfîrșitul rotund, de reușita nepusă la îndoială.” Cheful consta în păhărelele de coniac, așezate pe o măsuță și pe care unele dintre invitate le uitaseră acolo, după ce își muiaseră buzele în alcoolul tare. „Nu exagerez dacă o numesc o surpriză de proporții, domnule Armeanu, reluă gazda, nu v‑a văzut nimeni de luni de zile, circulă fel de fel de anecdote pe seama dumneavoastră, cea mai picantă este aceea că v‑ați închis în casă și refuzați să recunoașteți că sînteți violonist. V‑ați contramandat contractele, iar ultima oară, se zice, cînd v‑a bătut în ușă un impresar, i‑ați fi spus: «Ai greșit, domnule, încearcă alături.» Cine v‑a izgonit din lume, domnule Armeanu, ce mister ascundeți? Ne pedepsiți, ne pedepsiți”, repetă gazda alintîndu‑se și interpunîndu‑se între Matei și femeia retrasă, care își plecase genele, coborîndu‑și privirea foarte aproape de picioarele aduse lîngă fotoliu, îndoite într‑un unghi drept și aplecate spre stînga, pentru că fotoliul era jos și genunchii se ridicaseră prea mult, era oricum ghemuită, strînsă în ea, și cochetăria aceea a genelor plecate denota că nu absenta cu totul, că mai păstra o legătură cu ce se petrecea în jur. Mă cunoaște, nu‑i nici o îndoială, își spuse Matei, și o cunosc și eu. Îl încurcau puțin amintirile despre cariera sa de violonist, foarte capricioase, izbucnind ca un fascicul trimis de un reflector puternic sau estompîndu‑se pînă la ștergere, cu un tremur cețos al imaginilor. Am fost luat pe sus de prieteni, după un concert, și am cunoscut‑o atunci, probabil într‑un grup numeros. Îi era extraordinar de familiară acea aplecare sfioasă a genelor, un joc de femeie experimentată, pentru care plăcerea de a se ști privită, admirată, intrigînd pînă la panică, prețuia mult mai mult decît conversația deschisă sau echivocurile din privirile ce se întîlnesc din întîmplare, adică vor să pară că se întîlnesc din întîmplare, după ce se caută continuu. Nu, ar fi fost nepoliticos să întrebe acum cine este, avea la dispoziție seara întreagă și încă nu remarcase prea bine pe celelalte participante. I se făcu un loc lui Matei și gazda, în mod firesc, veni lîngă el. Bruneta mică, din dreapta gazdei, cu neastîmpărul trupului ei abia strunit, răsărea și ea de undeva din memoria lui Matei, o, dar și celelalte nu erau chiar necunoscute, cum de avusese această impresie la început? Se afla încercuit de prietene, așa se și explică faptul că venise direct aici, că nu avusese nici o ezitare. Fasciculul de amintiri din viața de după concerte se aprinse iar tiranic. Îl înconjurau foarte mulți oameni și îl purtau cu ei, sfîrșeau în societatea unor femei de lume, devenindu‑i aproape imposibil să recapituleze pe unde trecea, stăpînit de beția muzicii și epuizat de aplauze, de efort, de cheltuirea darnică, nechibzuită, sub lumina necruțătoare a rampei. Îi rămînea în asemenea momente o stare incertă, de oboseală plăcută, adormitoare, care n‑ar fi vrut să se sfîrșească, nu participa decît în mică măsură la dezlănțuirea de veselie a prietenilor și apoi uita, se cufunda totul într‑un trecut neglijat, fără valoare. Reveneau uneori aceleași chipuri, însă nu reacționa în nici un fel, în aceeași stare de toropeală și dezinteres. Și totuși, pe femeia din fotoliu nu putuse s‑o întîlnească într‑o împrejurare de acel fel, mai degrabă a fost invitata lui de onoare la vreun concert cu multă lume și o pierduse din vedere, redescoperind‑o aici. „Mă bucur mult că vă revăd, se auzi spunînd, venit lîngă femeia din fotoliu, încă zîmbind celorlalte participante la adunare și scuzîndu‑se în felul acesta că le părăsește un minut, mă bucur nespus că vă revăd, mai ales că am răul obicei să‑mi neglijez prietenii și ultima oară, acum mi‑aduc aminte, v‑am promis să vă fac o vizită, este absolut inexplicabil cum am uitat. Nu știu să mă scuz, dar accept să fiu pedepsit, aș simți o ușurare, dacă nu cumva pedeapsa ar fi tocmai renunțarea la ea, sper însă că veți recurge măcar la o admonestare oricît de blîndă.“ Femeia nu‑și ridicase genele, le clătinase doar puțin, și privirea mai era încă ascunsă într‑un con îngust, plimbat pe o porțiune foarte mică de covor. Matei, emoționat ca un adolescent, spre deliciul gazdei și al celorlalte femei, rămăsese în picioare, exprimînd o pocăință sinceră, puțin înfricoșat de urmări, însă dornic să o audă vorbind, indiferent ce ar fi zis, în modul acesta i s‑ar fi confirmat că scuzele sale fuseseră primite și poate produseseră chiar plăcere. „Domnule Armeanu, zise femeia, ridicînd de astă dată ochii și privindu‑l îndelung, stăruitor, nu m‑ați cunoscut niciodată, ba mai mult, cred că nici nu m‑ați văzut măcar. O, nu este nimic nefiresc în asta, ca să spun drept sînt chiar încîntată că mă acceptați printre cunoștințele dumneavoastră față de care aveți atîtea obligații. Eu, da, în schimb, vă cunosc. Și încă demult. “ Tăcu. Se așternu o tăcere generală. Matei, în aceeași poziție, deloc jenat, căzuse pradă unui chin interior vizibil: se încurcase ceva, dar nu ceva neplăcut, și nu izbutea să prindă un capăt, să tragă de un fir. „Aș putea să vă rog să‑mi spuneți de cînd mă cunoașteți și dacă nu cumva am comis vreo indelicatețe? Mi‑ați permite să repar măcar în parte greșeala mea...“ Se întrerupse. Altceva voise