să spună, nu era vorba de nici o greșeală. O recunoștea, fără s‑o fi văzut vreodată. Cuvintele îi scăpaseră, îl mira și pe el că le rostise. „Nu aveți de ce să vă explicați, interveni gazda, cu o plăcere pe care momentul nu o indica. Este una din confuziile dumneavoastră delicioase, sau cum să le numesc? Pe mine m‑ați cunoscut la fel, cerîndu‑vă scuze că mă neglijați, numai că eu am admis imediat că mă cunoașteți și de atunci prietenia noastră, pot s‑o numesc așa? a rămas statornică. Nu insistați să vă povestească de unde vă cunoaște, pentru că n‑are s‑o facă.“ O asemănare izbitoare între cele două femei îi atrase atenția că se comporta prea distrat, că nu este posibil să nu observi lucruri elementare. Gazda este probabil puțin mai înaltă și mai tînără, diferențe insesizabile însă. „Sînt întîmplările dumneavoastră delicioase, domnule Armeanu, și îmi pare bine că am avut parte de una chiar aici, la mine, de față cu martorele mele credincioase. Sînt întîmplările care v‑au făcut celebru. Se spune că iubiți toate femeile, că vederea lor vă înnobilează viața, dar că le neglijați pe toate, ele în schimb vă sînt mai fidele. Este adevărat?“ Întrebarea nu‑și avea sens, însă tînăra gazdă sconta să‑l scoată pe Matei din imobilitatea ce îl cuprinsese după ultimele sale cuvinte. „Sîntem toate fără soți, ținu să‑l informeze gazda. Unele îi avem, dar ne‑am dispensat de ei, pentru o vreme prea scurtă, din păcate, oricum sînteți în siguranță între noi, domnule Armeanu.“ Matei consideră că este dator să dea o încheiere cît mai politicoasă nefericitei sale intervenții. „Sînt constrîns, zise el, adresîndu‑se femeii din fotoliu, care continua să‑l privească neclintită, cu o fixitate stranie, de parcă ar fi așteptat ca el să întindă mîna și să o ridice de acolo, apoi, cu simplitate, s‑o ia cu el și să plece, sînt constrîns să suport consecințele incapacității mele de a mă explica. Se poate, într‑adevăr, să nu vă fi cunoscut, însă cum să spun? vă recunosc, ați existat pentru mine întotdeauna.“ Vorbise cu o sinceritate tristă, regreta imens că nu se găsea singur cu acea femeie, pentru a face ca explicația sa, încercarea de a se lămuri pe sine, în primul rînd, să fie cît mai bine înțeleasă. Se frămînta în alegerea unei căi, poate nu chiar acum, pe loc, ci într‑un timp foarte apropiat, care să‑i dea prilejul să stea față în față cu femeia atît de cunoscută, care refuza, îndărătnică, să admită că s‑au mai întîlnit. „Domnule Armeanu, dar trebuie să ne vedeți și pe noi, se auziră voci, dispuse să‑l atragă, izbucnite după o tăcere și o rezervă prea îndelungată. Dragă, i se spuse gazdei, nu te ocupi deloc de domnul Armeanu, nu are nici măcar un pahar.“ O omisiune minimă, pe care gazda o corectă imediat. Se folosi de prilej și de atmosfera generală, care se însuflețise subit, să‑i șoptească lui Matei: „Ați comis o imprudență. Este îndrăgostită de ani de zile de dumneavoastră. Va trebui să vă sacrificați. “ Dar îi comunicase vestea ca pe o glumă, ca și cum ea nu i‑ar fi dat importanță, în fond toate femeile îl iubesc, nu? nu spusese chiar ea? Matei resimți ca o cădere în gol. Și el o iubea pe femeia necunoscută, în mod absolut sigur asta îl și adusese în casa gazdei vesele și îndatoritoare. Sau ce anume se întîmpla cu el, încît nu mai era în stare să judece exact situația în care singur se plasase?

 

Nu, nu‑și mai amintea nimic. Nici orașul, nici cariera muzicală, nici împrejurarea care îl dusese atît de aproape de destinul său. Adunarea acelor femei continuase mult și el rămăsese cu ele. Nu îndrăznise să se desprindă și să plece după femeia din fotoliu, care profitase de avalanșa de veselie a petrecerii și fugise. Doar la despărțirea de gazdă, Matei întrebase cu un glas de nerecunoscut: „Cine era doamna brunetă, care seamănă atît de bine cu dumneavoastră și de ce a plecat înaintea tuturor?“ Gazda întîrzie un timp răspunsul, apoi el veni uluitor și întregul episod al serii semănă panică în sufletul, și așa răvășit, al lui Matei: „Este Martha Demetrescu‑Armeanu, arhitecta. O știți atît de bine, este nevoie numai să vă reculegeți.“

În stradă, Matei oprise pe primul trecător și i se adresase foarte grijuliu, ca nu cumva să‑l sperie: „Am o rugăminte neobișnuită. Conduceți‑mă, vă rog, pînă în strada Atena. O caut de foarte multă vreme și deși o cunosc extrem de bine, îmi este imposibil s‑o regăsesc. Ați putea avea bunăvoința să mă ajutați?“

V

Matei se adresase lui Remus Mihalcea, chiar lui. Pe el îl oprise în stradă și‑l implorase să‑l conducă în strada Atena. „Dar tu ești Remus, zisese. Asta‑i prea de tot. Noaptea oamenii sînt de nerecunoscut, dacă nu ți‑aș fi auzit vocea, rămîneam încredințat că vorbesc cu un străin. Nu, Remus, dacă ești tu, putem amîna povestea cu strada Atena.“ Remus nici nu avusese intenția să‑l ia în serios. „Nu este o oră de vizite în strada Atena, obiectă el, agitîndu‑și, ca de obicei, brațele sale lungi. Și‑apoi ai să te convingi mîine că nici nu‑ți trebuie călăuză. Poftim, strada Atena, chiar în fața noastră“ Făcuseră cîțiva pași, Matei n‑avea cum aprecia exact cît merseseră, în starea în care dăduse peste Remus. Într‑adevăr, în fața sa, nu prea departe, se profila distinctă casa Marthei, cu intrarea atît de familiară lui Matei. Clădirea, inconfundabilă, deschidea, de fapt, strada, așa că era exclus să se înșele. „Dar n‑a fost aici, murmură mai mult pentru sine, și în jur apăruse un șantier, sau mai multe șantiere“ Zări pînă și lumină, chiar la camera Marthei, la camera pe care o prefera seara, înseamnă că ajunsese acasă și citea sau lucra sau se tolănise cu mîinile sub cap și medita. Un impuls străin pînă atunci