îl făcu pe Matei să‑i ceară el lui Remus să se îndepărteze cît mai repede de casa Marthei, ideea că și altcineva poate ajunge în apropierea Marthei, chiar dacă era vorba de Remus, îl irita, mai ales după căutările infructuoase din ultima vreme și evenimentele ce urmaseră. Îi trebuia, lui Matei, un timp să se reculeagă. Mai bine că fusese Remus și nu un străin, în felul acesta își acorda o amînare, dacă nu l‑ar fi întîlnit pe prietenul său, cine știe, ar fi insistat să descopere strada Atena și să urce la Martha. Vechile nopți de așteptare în stradă trimiteau ecouri slabe și tîrzii, nu, nu erau convingătoare pentru Matei. „Te duc chiar acum la Nona, să nu protestezi, îi zise Remus, am fost certat pentru tine de cîteva ori. Pur și simplu ai dispărut. La tine acasă nu se știe nimic, am întrebat zadarnic“ „De ce? se miră candid Matei. Cum nu se știe nimic?“ Dar chiar azi după‑amiază trecuse pe acasă, altfel cum s‑ar explica ținuta lui de vizită? Remus îl înhăță și îl duse la Nona. „Iubitule, dragă, îi spuse Nona, sărindu‑i de gît, să ne faci una ca asta? De cînd te căutăm, pe cîți am întrebat... În fine, bine că ai pus mîna pe el Remus. Condu‑l în camera lui și ține‑l sub cheie. A, nu ne mai scapi, avem un plan grozav, dar întîi să te dezintoxici cîteva zile, sub supravegherea mea directă. Auzi, domnule, ce‑a putut să‑mi facă, se plînse Nona în necunoscut. Să dispară!“ Gravitatea dispariției și dispariția ca atare (inexistentă) îl nedumereau pe Matei, dar nu avea sens să deschidă o discuție, reprezenta, la urma urmei, elementul cel mai mic, neglijabil, în complexul de incertitudini și pete albe ce îl solicitau să le dezlege. „Nici pe cuvînt de onoare nu pot fi eliberat?“ Întrebă Matei, cu un zîmbet neîncrezător. „Nici. De unde să știu eu ce îți trece iar prin cap?“ A doua zi dimineața, Matei află (de la Nona, bineînțeles) că fusese pe punctul de a se căsători și că dispariția lui crease o situație atît de neașteptată, „dar cu totul fără precedent“, cum se exprimase Nona, încît nu se știa ce‑i de făcut. La prînz, părîndu‑i‑se insuportabilă țesătura de încurcături în care intrase (și apoi ce‑l priveau?), Matei dispăru cu adevărat. „Nu sînt de găsit, scrisese pe un bilețel. Am treburi foarte urgente. Dau eu un semn de viață la timp. Vă sărut pe amîndoi.“

 

Nu știu nici pînă azi despre ce căsătorie mi‑a vorbit Nona și ce amestec avea ea. Mă pulverizasem, pur și simplu, după seara cînd nimerisem în adunarea de femei vesele și mi se spusese că femeia cea mai tăcută și rezervată, care nu rostise mai mult de zece cuvinte toate seara, era Martha. Bizar era că o recunoscusem și o revăzusem într‑un mod atît de neașteptat. Urma să pun ordine hotărîtă în viața mea și n‑aveam idee cu ce să încep. Am găsit acasă, intacte, semnele profesiei mele. Vioara așezată pe pian, ca întotdeauna, afișe de la concerte împrăștiate peste tot, un carnet cu însemnări din care n‑am dedus altceva decît deziluzia că eram într‑o mare întîrziere față de mine însumi. Memoria mea perfectă exagerase în unele privințe și își îngăduise să absenteze în momente‑cheie. Orașul nu resimțea nici o urmă după devastările haotice din vară. Cîteva întrebări puse de mine au trezit mirare. A trebuit să renunț. Mi‑ar fi fost ușor să merg la Gabură, dar foarte puține din reperele vieții mele mai erau acum sigure și mă vedeam obligat să fiu prudent înainte de a mă aventura. La chestiunea Marthei se adăugase una la fel de chinuitoare: de ce îmi abandonasem profesia și de cine depinsesem pînă atunci, ca să pot reînnoda legătura? Sau era importantă renunțarea definitivă la vechea profesie, din motive pe care le pierdusem? De grijile vieții materiale eram scutit, cel puțin pentru o vreme, printre hîrtiile mele în neorînduială se găseau și acte doveditoare ale unui depozit bănesc substanțial, constituit, mai mult ca sigur, în epoca de activitate ordonată și cînd cineva, evident împuternicit de mine, se preocupa ca veniturile din concerte să nu se risipească, marea majoritate a acelor acte nu purta scrisul meu. Să fi fost o femeie cea care scrisese? Aducea a scris feminin și am cheltuit ceasuri în șir să dezleg mica enigmă, fără nici o importanță, se înțelege, dar mă lăsam furat de preocupări laterale, minore, ca și cum aș fi nutrit o teamă superstițioasă, mai veche, să atac în direcțiile ce interesau din plin viața mea. Din informații culese răbdător, cîteva zile la rînd, aveam dovada că exista Kitty. Era cazul să mă duc să o văd? Nu, nu era cazul. Ajungea să știu că nu era o ficțiune, deși multe din datele obținute probau că nu fusese bolnavă, dar puneam asta pe seama faptului că este normal ca unei fete tinere să‑i displacă pînă la oroare să facă publice amănuntele unei boli. Numai bătrînii au voluptatea patologică de a‑și întemeia conversația exclusiv pe diagnostice medicale și rețete de medicamente, cînd nu recurg la descripții interminabile de simptome și suferințe, probate pe loc cu mersul scălîmb, cu pipăirea insistentă a părților deteriorate și blestemele de rigoare la adresa medicilor, timpului nefavorabil, imposibilității de a obține bilete pentru cură, și — se putea altfel? — la adresa insensibilității celor tineri, „parcă nu vor ajunge și ei bătrîni, parcă nu‑i pîndește și pe ei boala. “ Kitty nu numai că nu amintea nimic despre îmbolnăvirea ei, dar excela printr‑un șir de succese, proiecte excepționale sau așa ceva, care o impuseseră atenției rectoratului, anunțînd‑o de pe acum ca pe o vedetă în rîndul viitorilor arhitecți. Evident, pe Kitty ar fi trebuit s‑o întîlnesc, însă nu era indicat să pășesc pe vechile drumuri, să le stîrnesc iar praful, în primul rînd că ar fi fost prea mulți cei pe care ar fi urmat să‑i cercetez și nimeni nu‑mi garanta că nu‑mi vor produce din