nou surprize, că nu mă voi trezi angrenat în cine știe ce treburi de‑ale lor, în curs sau abia înfiripîndu‑se, or tocmai asta nu‑mi lipsea. Mi‑a plăcut, de cînd mă știu, să stau acasă, în camera mea, închis ca un pustnic, răsfoind cărți rare sau mutîndu‑le din loc în loc, însă acum, după o oră de ședere, simțeam o apăsare și umblam mult pe străzi, dar nu aveam ispita să trec prin apropiere de casa Marthei, cum procedam înainte, consideram că nu a sosit încă timpul, că un minimum de ordine trebuie să intervină în afacerile mele înainte de a mă înfățișa Marthei. Dacă învinsesem pornirea din acea seară, este drept, cu concursul lui Remus, îmi revenea datoria să mai aștept. Curios, Martha, adevărata Martha, cea din grădina paradisiacă, nu‑și mai exercita tirania asupra mea, peste portretul ei se așezase o amînare comodă, aveam destul timp să știu ce a fost, îmi ziceam, în schimb noua Martha, din seara chefului acelor femei vesele (numai chef nu fusese pînă la urmă, poate și din vina mea și a plecării femeii care mă frapase din prima clipă), îmi apărea în posturile cele mai diferite, singură și în grupuri, de fiecare dată greu abordabilă, gata să vină spre mine și refugiindu‑se iar în muțenia ei, cu genele lăsate, nedorind să vadă pe nimeni. Nimic n‑ar fi fost mai simplu, decît să obțin despre ea toate relațiile pe care le‑aș fi dorit, chiar direct de la colegii ei arhitecți, dar tocmai asta evitam, pentru că se impusese convingerea că numai respectîndu‑i ciudățeniile și viața ei ușor excentrică, atîta lucru bănuiam fără nevoia unor investigații, așa trebuie să fi fost viața ei, deduceam după comportarea ei din seara cînd o recunoscusem, numai respectînd‑o, deci, voi putea s‑o înțeleg. Aproape că eram invitat să‑mi adaptez și eu viața altor tipare, să intru pe o pistă comună cu a ei, pentru a spera într‑o veritabilă întîlnire. Însă nu eram în stare. Purtam un bagaj prea încărcat, adunat fără voia mea, ca să mă pot elibera de el cu atîta ușurință. Fuga din casa primitoare a soților Mihalcea, înainte chiar de a mi se spune ce era cu proiectata mea căsătorie, aici își avea explicația: în imposibilitatea de a mă descotorosi de un bagaj incomod și inutil, nimic din ce se afla în el nu mai avea valoare pentru mine. Și totuși, calea cea mai indicată, singura rezonabilă, era să împrăștii acest bagaj pe drumurile pe care îl adunasem. Cu orice riscuri, o călătorie devenea necesară. Sătul de peripeții, o îndepărtam mereu, dar în subteran pregătirile își urmau traiectul, scăpate de sub controlul meu, și erau încheiate în momentul cînd volubila gazdă a acelei ultime seri m‑a oprit în dreptul casei mele: „Arătați ca un om gata de drum. Încotro, din nou, domnule Armeanu?“ Da, poate și făcusem primii pași ai acelei călătorii, chiar atunci, în momentul acostării, mă consideram călător, și asta se cunoștea. „Pot să intru la dumneavoastră? se invită tînăra femeie, sigură că nu va fi refuzată. Nu sînt trimisă de sora mea, dar am să vă vorbesc în numele ei, voi obține eu ulterior permisiunea, într‑un fel sau altul.“ Fosta gazdă a acelor femei singure își dobîndise o detașare extrem de firească, în plus nu mai semăna cu Martha, avea propria ei personalitate, bine marcată, și n‑o interesau împrumuturile de la cealaltă. „Domnule Armeanu, deci aici locuiți. Aș fi putut să jur că luxul vi‑i străin, însă totul, totul poartă amprenta dumneavoastră. Eu m‑am hazardat, descriindu‑vă casa și mi s‑a zis că sînt imposibilă, că dispuneți, în mod cert, de interioare vaste, ca să vă plimbați în voie, să treceți dintr‑o cameră într‑alta și să rămînă în urmă ușile deschise, să fiți auzit exersînd în cine știe ce colț îndepărtat, iar în orele de repaus să vă închideți într‑o liniște monumentală, pe care o dau numai casele mari, spațioase, cu locatari taciturni, nu, le‑am spus, trăiește înghesuit într‑o odaie mică, dezordonată, și mai are una alături la fel, cu un pian pe care îl repară singur, stînd nemîncat, absorbit cîte trei zile în șir, evident, camera pianului are ceva mai multă ordine, altfel n‑ar putea lucra, le‑am întocmit și o schiță, poftiți (și scoase dintr‑o poșetă mică un petec de hîrtie), nu‑i așa că am fost foarte aproape de realitate? nu primește pe nimeni acolo, le‑am mai zis, dar eu voi pătrunde. Vă mulțumesc, domnule Armeanu, că mi‑ați dat posibilitatea să am și în viitor încredere în intuițiile mele. Deci, sînt primită la dumneavoastră. Asta în sine este extraordinar. Bine v‑am găsit.“ Aruncase ce avea în mînă, pînă și acea schiță, cîteva linii stîngace, fără prea mare claritate, și se comporta ca o familiară a locului, exceptînd curiozitatea cu care ridica obiecte și se uita la ele, dar și acest lucru îl făcea ca unul de‑al casei, învățat să verifice din cînd în cînd dacă toate sînt la locul lor și în bună stare. „Am nevoie un timp să mă reculeg, domnule Armeanu, nu intri niciodată în casa unui bărbat fără o teamă obscură că nu faci chiar ceea ce trebuie și ar fi preferabil să te retragi cît nu te amenință nimic. Jumătate din viața lor femeile o trăiesc în panică, mereu ceva se răstoarnă, un plan le este dejucat și sînt nevoite s‑o ia de la capăt. Cînd obțin succesul le stăpînește frica de moarte că nu va dura, că se va nărui în zilele următoare sau în minutele acelea. O fatalitate plutește peste viața femeilor și o incertitudine le zorește continuu să se grăbească, nu observați cîte imprudențe comit, cît de precar este tot ce întreprind?“ Din tonul cu care vorbea, din impresia că dispune încă de multe idei, era foarte clar pentru mine că este vorba de o vizită premeditată și fusese așteptată doar întîmplarea ca ea să se producă. Apoi nu mă vizita în nume personal, ca să