spun așa, ci ca o mesageră. Numai cine știe că nu el direct este în cauză își permite libertăți altfel inexplicabile. Tînăra mea vizitatoare începea să se simtă din ce în ce mai bine, îi trebuise un răgaz pentru reculegere extrem de scurt, cel strîmtorat deveneam eu, nu‑mi plăcea să primesc la mine acasă pe nimeni, cu atît mai puțin o femeie străină. Se pare însă că tocmai asta ghicise foarte bine vizitatoarea și încerca să înlăture stînjeneala mea cu o grație care nu‑i stătea rău deloc, intrase în camera pianului, îi ridicase capacul, privind întrebătoare spre mine pentru a obține încuviințarea, dar lucrul se săvârșise, apăsa deja pe clape și sunete ciudate zburară prin încăpere, „Vai, ce am făcut, zise, mi‑au rămas amprentele pe capac, le las așa sau?... aici m‑a privit iar cu un aer interogativ, copilăresc, într‑adevăr, din cauza prafului, mîinile ei mici imprimaseră urme vizibile, nu lipsite de farmec. Nu, le las așa, hotărî tot ea, o să le recunoașteți că sînt ale mele?“ În ochi i se citea totuși o mustrare, prea era mult praf la mine și asta denota că nu stăteam acasă și că nu intra nimeni în lipsa mea, dar mai grav se desprindea adevărul că‑mi neglijam treburile mele și că o insensibilitate nedorită mă împiedica să corectez, îmi oferea o împăcare periculoasă. Cu același zîmbet vinovat de la început, frumoasa femeie răscolea casa în neștire și se mira o secundă, perplexă, cînd ceva ieșea din comun, trăsese pînă și cîteva din hîrtiile mele, procedînd la fel, întrebînd nevinovată: „Am voie?“, după ce faptul se consumase ; este drept, și‑a retras imediat mîna cînd a nimerit peste niște scrisori, „O, sînt niște scrisori!“, s‑a scuzat, nu prea îngrijorată de reacția mea că ajunsese pînă acolo, și nu se înșela, fără să am idee ce scrisori i‑au căzut sub ochi, i le‑am oferit chiar eu, însă m‑a refuzat cu eleganță și un reproș nerostit, deși pasivitatea și, acum, bunăvoința mea o încurajau să meargă mai departe, să se inițieze repede în tainele locuinței mele, ca și cum ar fi avut neapărată nevoie să încheie cu mine un pact de intimitate, fără de care urmarea vizitei ei n‑ar fi putut să decurgă în condițiile dorite, eu însumi înțelegeam lucrurile în același sens, după cum o exprima pasivitatea mea binevoitoare. „O, ce singur trăiți, exclamă la sfîrșit, patetic, vizitatoarea, cu o compasiune ce risca să se transforme în ocrotire, în ciuda tristeții reale ce îi însoțise exclamația. Acesta sînteți dumneavoastră, își explică tot ea, n‑are sens să insist“ Era, de fapt, semnalul că treceam la a doua parte a vizitei. Așa s‑a și întîmplat. „Sora mea, mi‑a zis așezîndu‑se chiar pe locul meu obișnuit, de parcă ar fi știut că prefer întotdeauna să stau acolo, în vreme ce eu rămîneam în picioare s‑o ascult, sora mea — este nevoie să vă spun că sînt sora Marthei? ați dedus asta încă din seara aceea, dacă n‑ați știut cumva dinainte —, sora mea, spuse pentru a treia oară, ca o subliniere pregnantă, să nu fie nici o îndoială despre cine anume vorbește sau poate dorea să‑mi anunțe în acest mod că spusele ei în continuare nu sînt o chestiune prea simplă sau că acestei surori îi va fi dedicată întreaga vizită, sora mea vă cunoaște de cînd avea cincisprezece ani, o fetiță melancolică, mereu botoasă, este mai mică decît mine, deși toată lumea crede invers, s‑a strecurat în cabina dumneavoastră, cu știrea sau complicitatea cuiva din teatru, și la revenirea din scenă ați găsit‑o acolo, dar cum un violonist nu consideră o cabină de teatru ca aparținîndu‑i, îi oferă un adăpost provizoriu, nu‑i același lucru cu un actor, care își divinizează cabina și o descrie în memorii pe pagini întregi, cu sentimentele trăite aici, cu veșnicii vecini de cabină, amici pe vecie sau dușmani nedeclarați, perfizi, nici n‑ați dat atenție micii străine și ați plecat poate fără s‑o fi observat. Din punctul acesta, domnule Armeanu, viața dumneavoastră s‑a frînt și nici n‑ați știut‑o prea bine. Martha, evident, și‑a adăugat mereu cîte un an și a devenit o femeie. I‑a convenit de minune că n‑ați observat‑o în cabină, ca și în atîtea alte rînduri cînd v‑a ieșit în cale, pînă ce viața dumneavoastră s‑a zăpăcit de tot și n‑ați trăit decît cu gîndul la Martha“. Îmi era absolut imposibil să rostesc vreun cuvînt în legătură cu vizita aceea în cabină, deși puteam atît de ușor să cobor puțin în timp și să fac, în spiritul unor experimente asemănătoare, ca episodul să se repete, aievea, să fie încă o dată, nu să se producă doar o rememorare. Dar prezenta puțin interes punctul de plecare, în pofida a ceea ce susținea interlocutoarea mea, în raport cu desfășurarea ulterioară, ascunsă, tainică, fastuoasă, o ceremonie întinsă pe mulți ani și care, probabil, hotărîse destinul meu. „Dumneavoastră sînteți, deci, Rodica, dar ciudat, știam că sînteți sora mai mică și că de cîțiva ani trăiți în străinătate“, am intervenit eu, vrînd să amîn cu un timp oricît de scurt mărturisirea ce simțeam că vine spre mine. „Vă numiți și dumneavoastră Demetrescu‑Armeanu ca și... Martha?“ Înainte de a pronunța numele Marthei am ezitat involuntar, poate nu se cuvenea să‑l rostesc familiar, ci să‑i adaug obișnuitele ingrediente de politețe. „Să răspund la prima întrebare: Eu nu mă numesc Rodica și nu m‑am numit niciodată, de altfel numele mi s‑a părut totdeauna insuportabil, o invenție de prost gust, Martha este cea care mă necăjea și îmi spunea așa, avizată că‑mi displace nespus, în copilărie aveam obrajii bucălați, cu o rumeneală țărănească, eram o Rodică, ceva de tablou idilic, tot ea m‑a transformat în soră mai mică, fiindcă nu suportă tutela și o soră mai mare nu rabdă nici o zi să nu i‑o acorde, ca dovadă că sînt la dumneavoastră aici, fără ca Martha să aibă habar“ și rîse, rîse nepăsătoare, un rîs destins, de bună dispoziție, ca și