cum făcuse o descoperire hazlie și îi închina clichetul rîsului acela de o sonoritate aparte. „Nu, eu nu mă numesc Armeanu, Martha a avut fantezia să‑și adauge numele dumneavoastră încă pe caietele de școală, o vreme își zicea chiar Martha Armeanu, fără Demetrescu. Cunosc o poetă ambițioasă care semnează de la 12 ani cu un nume princiar, Ruxandra Rosetti, așa că Martha a considerat, în același stil, că îi este permis să‑și completeze numele, de cînd a devenit arhitectă își semnează obișnuit proiectele Martha Demetrescu‑Armeanu și mi‑a declarat că își va păstra numele și după căsătorie. Cineva în familia noastră, amator de genealogii, fiecare familie are cîte unul din aceștia, a descoperit ca a existat o ramură Armeanu, tata i‑a confirmat, așa că a apărut și o justificare publică, Martha n‑a făcut uz de ea, dar nu‑i exclus să se fi gîndit că nu strică să dispună de un argument, mai ales acum, față de viitorul ei soț. Oricum, i‑ar fi imposibil, din foarte multe motive, să explice ce a determinat‑o să vă fure numele și îndeosebi să persevereze în a‑l păstra. Imposibil nu e bine spus, ar fi de‑a dreptul incapabilă, altcineva ar trebui să‑i explice ei și nu invers. De la un timp, probabil persoana dumneavoastră n‑a mai interesat‑o, mitul creat de ea îi era mult mai scump. Formația ei spirituală este pusă sub semnul acestui nume pe care și l‑a atribuit. Poate un specialist ar descifra în arhitectura ei rezonanțe din arta dumneavoastră, dar nu se va merge niciodată pînă acolo, ea fiind cea dintîi care ar interzice. Domnule Armeanu, tristețea constă în faptul că într‑adevăr Martha, ea nu o declară, însă adevărul a devenit prea evident, trebuie să se mărite. Viitorul ei soț, culmea, s‑a oferit să adopte numele ei, deci și pe al dumneavoastră, dar ea i‑a interzis. Există însă un adevăr și mai crud decît căsătoria: Martha nu vă mai vrea. Am provocat venirea dumneavoastră în adunarea noastră de prietene cu intenția să găsesc un moment potrivit ca Martha să vă vorbească. Ați greșit și dumneavoastră, v‑a fost peste putință să vă amintiți pentru ce vă găsiți acolo. Aveam un prieten care conducea o redacție importantă, o redacție literară, îl vizitam, obișnuiam să‑l calc destul de des și discutam cu el chestiunile cele mai serioase, pe atunci dețineam o rubrică de artă în gazeta lui și configurația rubricii o stabileam cu el, pentru o perioadă mai îndelungată, ca să nu trebuiască să reluăm conversația pe tema asta săptămînal, într‑una din zile m‑am prezentat și i‑am făcut o lungă expunere, a acceptat tot și m‑am bucurat, peste trei zile am revenit, pentru perfectarea concretă, pe date a discuției și spre surpriza mea, nici azi nu știu cum s‑a petrecut fenomenul, el nu înregistrase conversația, ca un casetofon care nu și‑a pus în mișcare banda, ba avea aerul că eu sînt căzută din lună. În forme absolut superbe, ați procedat la fel, nici banda dumneavoastră n‑a înregistrat și i‑ați permis Marthei să plece fără să schimbați, de fapt, nici un cuvînt pe tema principală. Martha nu și‑a ascuns încîntarea că am eșuat și pentru ea ați fost exact așa cum și‑a dorit ani de zile să fiți la prima întîlnire, distant, amabil, transportat, și în secret absorbit de ea, numai de ea, se observa asta bine, bine de tot, toate eram la curent cu istoria Marthei“. Un timp am încetat s‑o ascult, eram pe altă lungime de undă. Iar o căsătorie a Marthei? după ce mi se vorbise despre una a mea, fără ca eu să fi luat vreodată o asemenea hotărîre? Meditam la realitățile succesive în care mă plasasem de o bună bucată de vreme, se excludeau unele pe altele și a continua așa nu ducea la nimic, lanțul se putea întinde și repeta la infinit. Ca pe o peliculă foarte sensibilă se supraimprimau imagini venite din multe direcții, toate clare, însă nu reușeau să alcătuiască un întreg. Aveam oare dreptul să socotesc că Martha despre care mi se vorbea era adevărata Martha? „Cel care va deveni soțul Marthei, auzeam printre gîndurile mele, în pauzele prea lungi, continuarea povestirii, s‑a insinuat în viața ei pe o cale învățată chiar de la ea. Îi lipsea cîte un lucru în atelier și a doua zi dimineața îl găsea așezat cu grijă, numai să‑l ia și să‑l folosească, se chinuia cu soluții dificile și peste un timp i se ofereau opțiunile, le găsea la fel, în note sumare, în locul unde își punea planșeta, ca să‑și reia lucrul. Nici o prezență, nici o urmă a cuiva, și asta timp de cîțiva ani. Povestea era pe gustul Marthei, deși eu o găsesc cam fără sare. Dintr‑o imprudență, viitorul soț s‑a trădat, faptul că a cîștigat‑o pe Martha cîntărea, se pare, mai puțin decît jocul ce și‑l alesese, contemplarea solitară a femeii iubite. Are și azi aerul de melancolie al celor care au fost iremediabil dislocați din visul ocrotit cu grijă.“ Sora Marthei voia să‑și conducă mărturisirea în noi direcții, numai expunerea faptelor nude nu o satisfăcea, aura lor, haloul născut de trecerea întîmplărilor prin viața ei și a Marthei, izbucnirile imprevizibile, sinuozitățile, revărsarea de fantezie a destinului exercitau asupra povestitoarei o mult mai mare tentație, o situau în esența însăși a confesiunii neașteptate. Sugera fără ostentație că ele două, ea și Martha, își duc viața nedespărțite, că tainele lor sînt comune. Nu răzbătea nici cea mai mică vinovăție că s‑ar fi substituit Marthei fără știrea ei și că Marthei ar putea să‑i displacă.

 

Dar un lung timp Matei n‑o ascultă, îi înregistra prezența și‑i privea gesticulația, ca și cum atît i‑ar fi fost de‑ajuns și asta i‑ar fi transmis suficiente informații despre el și Martha. Pentru a‑și ușura meditația și judecata, creîndu‑le spațiul necesar, Matei se mutase din timpul său, nu mai trăia în acel timp, privea la el, cel care se întreținea cu sora Marthei, de undeva de departe, unde se